Alături de laureata Premiului Nobel pentru literatură, Herta Müller, Schlattner este cel mai cunoscut scriitor german născut în România.
După 1990, când majoritatea germanilor s-a decis să se stabilească în Republica Federală, Schlattner (născut pe 13 septembrie 1933 la Arad) nu a emigrat. În prezent, trăieşte în localitatea Roşia, din apropierea oraşului Sibiu. În calitate de preot lutheran, mai oficiază slujbe într-o biserică aproape goală, pentru că enoriaşii au plecat sau au murit în ultimii 30 de ani.
Imediat după 1990, devenise ţinta unor ironii xenofobe, nu numai din partea celor care au plecat. I se reproşa atunci că el nu se duce-n Germania pentru că vrea să-i înlocuiască pe enoriaşii saşi plecaţi cu romii din parohia sa. Ca răspuns la aceste ironii răutăcioase, Schlattner a reacţionat cu blândeţea omului care a avut o soartă nu tocmai uşoară. „Nu mă deranjează defel”, a tot repetat el de-a lungul ultimilor ani, „că voi fi înmormântat de romi”. „Ei îmi sunt mai apropiaţi decât saşii de vară schizofrenici”. Aluzia din această replică este clară. Schlattner se referă la cei emigraţi care vin în cursul verii în vizită şi care cu un aer de superioritate nu au nimic altceva de făcut decât să se lege de cei care au rămas acolo unde s-au născut.
Asaltat de culpabilizări absurde
Pe lângă aceste reproşuri sarcastice repetate, Schlattner fusese asaltat de învinuiri, lansate de unii publicişti şi întreţinute de câţiva scriitori răuvoitori. Ofensiva de denigrare s-a înteţit, după ce i-au apărut la Viena primele trei romane, întâmpinate elogios de critica germană şi internaţională.
Este vorba despre romanul: „Der geköpfte Hahn” („Cocoșul decapitat” - Editura Paul Zsolnay, Viena, 1998, tradus în limba română și publicat la Editura Humanitas din București, în anul 2001, ecranizat de Radu Gabrea, în 2006), despre „Rote Handschuhe” („Mănușile roșii” - Editura Paul Zsolnay, Viena, 2000, tradus în limba română și publicat la Editura Humanitas în anul 2003, ecranizat tot de Radu Gabrea, în 2011) şi despre „Das Klavier im Nebel” („Pianul din ceață”, Editura Paul Zsolnay, Viena, 2005; tradus în limba română şi apărut la Editura Cartier din Chișinău, în 2014 sub titlul „Clavir în ceaţă”). Ulterior, Schlattner a mai publicat la Editura Pop din Ludwigsburg: „Wasserzeichen” („Filigran”, 2018); „Drachenköpfe” („Capete de balaur”, 2021), „Schattenspiele toter Mädchen” („Joc de umbre cu fete moarte”, 2022) şi „Brunnentore” („Porţile fântânilor”, 2023).
Câteva romane au intrat în circuitul internaţional, fiind traduse în numeroase limbi. (O listă a publicaţiilor poate fi accesată pe pagina organizatorilor sesiunii, dedicate scriitorului Schlattner cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani care s-a desfăşurat la sfârşitul săptămânii trecute la Sibiu. Tot acolo pot fi accesate online toate comunicările, susţinute de specialişti din România şi din străinătate, cât şi discuţiile cu publicul prezent.)
După ecranizările lui Radu Gabrea („Mănușile roșii” şi „Cocoşul decapitat” – cf. „Maiorul Blau”, RFE, 5.4. 2017 şi „Maiorul Blau II”, RFE, 12. 4. 2027), acum regizorul austriac, Robert Dornhelm, pregăteşte ecranizarea romanului „Pianul din ceaţă”. Un alt regizor austriac, Walter Wehmeyer, a realizat în 2008 filmul documentar „Despre puterea suspectării” („Von der Macht des Verdächtigens”) conceput ca o replică indirectă la insinuările, mistificările şi denaturările operei si biografiei lui Schlattner. Ar fi de amintit în acest context doar două exemple, filmul documentar pentru televiziunea română, semnat de Lucia Hossu-Longin şi Dan Necşulea, „Demonul simplificării” (din 2007) şi cel realizat de documentariştii maghiari, Gábor Balog şi Farkas-Zoltán Hajdú, în 2005, intitulat, „O trădare” („Ein Verrat”).
În cele două filme amintite se vehiculează teza că Schlattner ar fi principalul vinovat pentru condamnarea unui grup de cinci scriitori în cursul unui proces stalinist care a avut loc în 1959 la Braşov. Această acuzaţie, ruptă arbitrar din contextul represiv al anilor de teroare stalinistă, a fost repetată şi în cartea editată de Cosmin Budeancă, apărută recent la Bucureşti sub titlul: „Hans Bergel. Privind mereu spre România”. (Prefaţă de Florian Kührer Wielach. Postfaţă de Ana Blandiana, Editura Fundaţiei Culturale Memoria / Editura Mega, Cluj Napoca, 2023.) Fără a prezenta vreo dovadă verosimilă, detractarul principal al lui Schlattner, Hans Bergel, susţine în această carte că Schlattner ar fi făcut jocul Securităţii şi ar fi trădat „aproximativ 50 de oameni”.
Demonizare prin tehnici de manipulare
Cercetătoarea germană, Michaela Nowotnick, a publicat deja în 2016 volumul: „Biografia de care nu poţi scăpa”(„Die Unentrinnbarkeit der Biographie”, cf. „Sechelele biografei”. RFE, 14. 12. 2016) în care a demonstrat că acuzaţia contra lui Schlattner că ar fi fost un colaborator al Securităţii nu este fondată. Folosindu-se chiar documente contrafăcute cu scopul de a-l demoniza şi a-i bagateliza valoarea literară, în jurul lui Schlattner s-a ţesut o plasă de legende false. („Tehnici de manipulare”, RFE, 6. 3. 2013.)
Deseori s-a trecut sub tăcere faptul că Schlattner fusese arestat în 1957 şi apoi condamnat pentru nedenunţarea unor acţiuni contra regimului. Pe lângă faptul că fusese martor al acuzării în procesul intentat grupului celor cinci scriitori (între care se afla şi Bergel) se uită că au mai existat şi alte persoane implicate în scenariul procesului care au dat declaraţii şi au făcut depoziţii incriminatoare.
Întâmplările dramatice care i-au marcat viaţa au devenit subiecte literare. Toate cărţile pe care le-a publicat sunt inspirate din biografia sa. Scrie în continuare.
