Linkuri accesibilitate

Portrete de familii condamnate la moarte


Expoziţia de la Teatru Naţional din Bucareşti

Expoziția de la Teatrul Naţional din Bucureşti, care va ajunge în iunie la Memorialul de la Sighet, este, în primul rând, o mărturie, dar și o lecție despre onoare, rezistență, patriotism.

Sute de dosare, zeci de mii de pagini, ani petrecuți în sălile de studiu ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, sute de portrete eroice și tragedii personale, de grup și naționale, o radiografie a unei perioade negre din istoria recentă a României, acestea sunt, pe scurt, reperele expoziției Rezistența anticomunistă de la Nucșoara. Portrete de familii - expoziție documentar, realizată de Ioana Voicu Arnăuțoiu, expoziție care a fost inaugurată în foaierul Sălii Studio a Teatrului Național, în prezența unei asistențe numeroase din care nu au lipsit supraviețuitori ai acelei perioade, veterani din partidele istorice, cercetători și istorici, personalități publice: Ana Blandiana, Lucia Hossu-Longin, fostul șef al statului Emil Constantinescu, veniți să omagieze un capitol de istorie din care mai sunt încă multe de descoperit: cel al rezistenței armate în munți.

Portrete de familii condamnate la moarte
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:31 0:00


Realizarea expoziției, care poate fi vizitată până la sfârșitul lunii mai, a fost, în principiu, efortul unei singure persoane, Ioana Voicu-Arnăuțoiu, unul dintre singurii supraviețuitori ai războiului intern dus de Securitate împotriva grupurilor de partizani din munți.

Ea este fiica Mariei Plop și a lui Toma Arnăuțoiu, personaje-cheie ale Rezistenței împotriva bolșevismului și comunismului în zona Muscelului. Ei au stat în munți vreme de aproape zece ani și Ioana Arnăuțoiu s-a născut acolo, în 1956. Au mai trecut doi ani de lupte cu trupele de securitate, miliție sau armată până ce părinții ei să fie capturați, copilul Mariei să fie luat și dat spre adopție. Ioana Arnăuțoiu nu a mai știut nimic despre ei. Peste acea perioadă s-a așternut uitarea. A urmat Conservatorul și a ajuns violonistă cu multe concerte în palmares. A aflat abia după 1990 despre adevărații ei părinți și de atunci și-a dedicat viața efortului de a le reconstitui viața și de a scoate la iveală istoria Rezistenței din regiunea Nucșoarei.

A făcut-o și pentru că, după cum spunea Germina Nagâț, unul dintre cercetătorii CNSAS care au susținut-o pe Ioana Arnăuțoiu în aventura ei de recuperare istorică, s-a spus, nu odată, că România nu a opus rezistență invaziei sovietice. Or datele din arhiva fostei Securități demonstrează contrar: au existat mii de oameni pentru care Al Doilea Război Mondial nu se încheiase nici după mai bine de zece ani de la Tratatul de pace de la Paris. Ei erau soldați ai Armatei Regale sau civili, uneori țărani, alteori preoți, profesori, intelectuali sofisticați care nu au suportat invazia barbară și și-au pus viața în joc, așteptând cu arma în mână sosirea trupelor americane. Care au ajuns în cele din urmă, dar în secolul următor.

Ioana Arnăuțoiu
Ioana Arnăuțoiu

Ioana Arnăuțoiu a făcut o muncă de arheolog, dezgropând dosare, fotografii, mărturii, uneori căutând urmași și rude mai îndepărtate, plecate de multă vreme în bejenie prin lume. A scos la iveală o lume în care Toma Arnăuțoiu și Maria Plop sunt personaje într-o tragedie cu mii de eroi. Numai în zona Muscelului au fost sute de persoane implicate în rezistență.

De pildă, Gheorghe și Filofteia Tomeci, țărani înstăriți, categorisiți de comuniști drept „chiaburi”, au fost contactați de preotul Nicolae Andreescu să-i ajute pe partizani, iar acești au acceptat de îndată. După ce frații Arnăuțoiu au fost prinși, în 1959, toți membrii familiei Tomeci au fost condamnați: Gheorghe a fost condamnat la moarte și la confiscarea averii. A fost executat în iulie, la închisoarea Jilava. Soția lui, Filofteia, condamnată la 14 ani muncă silnică, a murit aproape imediat după arestare, în închisoarea de la Miercurea Ciuc. Fiul lor, Ion, a fost condamnat la douăzeci de ani muncă silnică și confiscarea averii. O rudă de-a lor, Nicolae Ionescu, a fost condamnat la 25 de ani și confiscarea averii.

La fel și familia lui Nicolae Ticu, zis Sorescu. Acesta era cioban și nu a pregetat să-i ajute ani de zile pe partizanii care-și făcuseră un centru de comandă la stâna lui de la marginea satului Poenărei. Acolo, Grigore Poenăreanu, unul dintre agenții infiltrați printre partizani, l-a tranchilizat pe Toma Arnăuțoiu pentru a putea fi capturat de trupele de securitate. Baciul Sorescu a fost arestat pentru că i-a ajutat pe partizani și a fost condamnat la moarte și confiscarea averii de Tribunalul Militar. A fost și el executat la Jilava, în aceeași noapte ca și Gheoghe Tomeci. Soția și fiul său au făcut ani mulți de închisoare corecțională.

Preotul Ioan Constantinescu s-a întâlnit cu frații Arnăuțoiu la începutul anilor 1950 și le-a fost sfetnic și ajutor de nădejde. În casa lui a fost botezată fiica Mariei Plop și a lui Toma Arnăuțoiu. După capturarea partizanilor, preotul a fost condamnat la moarte și împușcat odată cu ceilalți condamnați. Fiica lui, profesoară, a fost condamnată la 12 ani muncă silnică și confiscarea averii. Ea era însărcinată în luna a șaptea când a fost arestată la Cobadin. A născut în închisoare o fetiță pe care a botezat-o Libertatea-Justina. Nu mult după aceea, fata a fost luat de autorități și dusă într-un orfelinat de unde a fost recuperată cu greu de tatăl ei, Nicolae Preduț, după multe căutări.

Un alt preot, Ion Drăgoi, înscris pe vremuri în PNȚ, partid căruia i-a rămas credincios și după invazia bolșevică, i-a ajutat pe partizani încă de la început. A fost arestat în 1950 și condamnat la cinci ani. A fost eliberat pentru o scurtă perioadă de timp, apoi arestat din nou și condamnat la moarte în 1959. Fiul lui, Cornel, a fost condamnat la șapte ani de pușcărie și trei de domiciu obligatoriu, în comuna Olaru. Trei ani care s-au transformat în cinci. Nu s-a mai putut întoarce acasă decât în 1962.

Nu lipsesc Elisabeta și Gheorghe Rizea din ciclul marilor familii de patrioți alcătuit de Ioana Arnăuțoiu. Elisabeta Rizea a fost condamnată la șase ani de închisoare. După ce a fost liberată, i-a ajutat din nou pe frații Arnăuțoiu și arestată după ce au fost prinși frații. A primit o condamnare de 25 de ani de muncă silnică și a fost eliberată în 1964 prin decret de grațiere. Gheorghe Rizea a primit 15 de muncă silnică. Frații Elisabetei, Luca, Nicolae și Gheorghe Șuța au fost condamnați la șapte, cinci și trei ani de închisoare.

În total, 16 condamnați la moarte și alții morți în închisoare numai din rândul celor care i-au ajutat pe partizanii din zona Nucșoarei...

Lista poate continua. În total, 16 condamnați la moarte și alții morți în închisoare numai din rândul celor care i-au ajutat pe partizanii din zona Nucșoarei. Ceilalți supraviețuitorii au făcut în total sute de ani de închisoare, condamnați de multe ori la muncă silnică, le-au fost confiscate averile și viețile. Au fost deportați cu domiciu obligatoriu și siliți să-și ducă viața în mizerie și obscuritate, fără să aibă drept de studiu, angajare sau promovare pentru că erau considerați, și după grațiere, „dușmani ai poporului.” Blestemul s-a extins, nu odată, și asupra copiilor.

Expoziția, care va ajunge după aceea, în iunie, la Memorialul de la Sighet, este, în primul rând, o mărturie, dar și o lecție despre onoare, rezistență, patriotism. În ciuda pericolului iminent, a perspectivei unor lungi condamnări sau a unei rapide execuții cu un glonț în ceafă, după zile și luni în care fuseseră torturați fizic și psihic, după judecăți sumare, de multe ori fără ca acuzatul să poată spună ceva, poate chiar în absența lui, așadar în ciuda tuturor pericolelor dintr-o perioadă în care România, din pricina autorităților ei, coborâse sub limitele umanității, au existat unii care au continuat să-i ajute pe partizani, oferindu-le un acoperiș deasupra capului, mâncare, bani, ajutor când nu li se alăturau, pur și simplu. O lecție de istorie, dar, în primul rând, de omenie și patriotism.

XS
SM
MD
LG