Joe Biden l-a numit recent pe Vladimir Putin un „ucigaș” (a killer). Fostul președinte al Estoniei Toomas Hendrik Ilves găsește că termenul e foarte potrivit.
Într-un interviu cu site-ul American Purpose al filozofului și politologului Francis Fukuyama, Ilves începe prin a înșira o serie de asasinate recente în occident atribuite serviciilor secrete ruse: „otrăvirea lui Skripal și cea a lui Litvinenko, asasinate prin împușcare în plină zi în Berlin și o serie de alte incidente. E limpede că ordinele au venit de la Putin, ceea ce de altfel a fost concluzia lui Robert Owen —judecătorul în cazul Litvinenko— în urma anchetei, dat fiind că acesta a fost otrăvit cu poloniu, ceva controlat doar de militari.”
Atitudinea lui Biden, spune Ilves, atunci când l-a numit pe Putin un „ucigaș”, chiar dacă era menită mai întâi pentru audiența de acasă, contrastează totuși total cu cea a lui Trump, care, atunci când a fost întrebat în 2017 dacă socotește că Putin e un asasin a spus: „Păi și noi omorâm o grămadă de oameni” ( “Well, we kill a lot of people, too”).
Ilves, care a fost președintele Estoniei între 2006 și 2016, face o analiză din perspectivă istorică a atitudinii lui Putin acasă, în Rusia, însă și a atitudinii lui Putin față de liberalismul european, amintind că în sec. XIX țarii Rusiei făceau totul pentru a strivi revoluțiile în Austria, Polonia sau Ungaria. Putin prelungește astfel tradiția iliberală a țarilor Rusiei, instrumentalizând tot ce poate stimula distanțierea Rusiei de Europa, stimulând de pildă homofobia, atât de ancorată în societatea rusă. Nu este o viziune măreață a politicii, nu asta caută Putin, ci un mijloc eficace de a păstra puterea acasă, unde el trebuie să găsească populației un inamic pe înțelesul celor mai mulți.
Respectul (уважение)
Ilves atrage atenția asupra unui detaliu cultural care le scapă în general occidentalilor: obsesia cu “respectul”. Ceea ce Putin dorește de la occident, spune el, este în primul rând respect (уважение). Putin lasă să se vadă o permanentă și dureroasă strădanie de a fi considerat egalul celor mai mari, de a arăta că Rusia are aceeași importanță ca SUA, deși economia ei este de nivelul celei a Italiei sau Spaniei. Rachetele nucleare nu schimbă nimic din asta. În Rusia nu există soft power, pentru a folosi conceptul lui Joe Nye. Sau, cum o rezumă cu umor Ilves: “Nimeni nu încearcă să treacă ilegal în Rusia pentru a trăi și lucra acolo și a-și croi un viitor.”
Din toate aceste motive, Putin dorește distrugerea Uniunii Europene și a NATO. Dacă nu poate să fie egalul lor, atunci mai bine să le vadă dispărute. Occidentului i-a trebuit ceva timp până să înceapă să se trezească.
China mai periculoasă decât Rusia
Ilves consideră totuși China mai periculoasă decât Rusia pe termen lung, în multe privințe, de pildă prin felul în care protejează Coreea de Nord. El socotește însă total greșită atitudinea lui Emmanuel Macron, care spune: „Avem nevoie de Rusia pentru a ne împotrivi Chinei.”
Aici, crede Ilves, Macron nu înțelege nici Rusia nici China. Totuși, alianța celor două puteri rămâne una de ocazie, mercantilă. China are nevoie de energie, iar Rusia are nevoie de cash. Tensiunile rămân, însă, între ele, pentru că dacă ești vecin cu Rusia „nu poți fi decât un vasal sau un dușman”.
Fukuyama, „sfârșitul istoriei” și Hegel pe înțelesul tuturor
Interviul-analiză e realizat de echipa de politologi a site-ului American Purpose al lui Francis Fukuyama, unul dintre cei mai influenți gânditori americani contemporani, dar care este în același timp cel care s-a înșelat magistral cu teoria sa din cartea Sfârșitul Istoriei, The End of History and the Last Man (1992).
În eseul acela scris în grabă imediat după căderea Zidului Berlinului și a comunismului, Fukuyama relua interpretarea lui Hegel datorată lui Alexandre Kojève, teoria pop a „sfârșitului istoriei”. Ideea era așadar că odată cu victoria liberalismului occidental, atunci la cumpăna anilor 1989-1990, se anunța o eră de prosperitate și de răspândire pe întreaga planetă a democrației vestice, bazată pe capitalism luminat și binevoitor și respectarea universală a drepturilor omului.
În loc de asta, cum o vedem azi în plină catastrofă economică și sanitară mondială, războaie în Europa (Balcani și Ucraina), ascensiunea Chinei și ororile și fanatismul Statului Islamic, ajungem să credem mai degrabă în prezicerea atribuită (chiar dacă se pare că fals) lui Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi religios, sau nu va fi deloc“, mai degrabă decât în naivul optimism de acum trei decenii al lui Fukuyama, care ne prezicea bunăstarea eternă adusă de “sfârșitul istorie”.
Interviul lui Toomas Hendrik Ilves poate fi citit aici.
