Vasăzică, îl sună un ziarist pe un şef de direcţie de la un minister. Ziaristul vrea să facă o relatare şi are nevoie de părerea acelui funcţionar.
„Vreţi să mă înregistraţi?” întreabă şeful de direcţie, uşor îngrijorat.
„Vreau, fireşte. Căci fac o relatare…” îi spune ziaristul.
Funcţionarul nu vrea să fie înregistrat şi îi sugerează ziaristului să găsească o părere în altă parte.
„Dar noi avem nevoie de declaraţia dvoastră…” insistă jurnalistul.
Aici vocea funcţionăraşului devine mai nemulţumită. El îşi aminteşte că cineva, mai demult, l-a înregistrat şi i-a schimonosit ideile. Apoi spune că are nevoie de permisiunea şefilor pentru ca să poată vorbi.
Ziaristul descumpănit încearcă să afle despre ce şefi e vorba. Poate trebuie să-i dea un telefon ditamai ministrului? Funcţionarul îl sfătuieşte să trimită o cerere printr-un e-mail şi să aştepte pînă şefii vor aproba cererea. Aşteptarea poate dura pînă la 3-4 săptămîni şi, desigur, relatarea jurnalistului se duce pe apa sîmbetei. El are nevoie acum de o reacţie, nu peste 3-4 săptămîni. Sunt, fireşte, informaţii care sunt utile şi peste o lună, dar nu e cazul acum.
Descumpănit de-a binelea, jurnalistul îl întreabă pe funcţionar dacă aşa se mai procedează şi în alte ţări.
„Peste tot e aşa!” conchide funcţionarul şi discuţia se termină.
Aţi înţeles bine totul, stimaţi ascultători? E vorba de nişte cinovnici plătiţi din banii contribuabililor care nu vor să discute cu jurnaliştii, cei care îi informează pe contribuabili. Mergem înainte, spre Europa!
