Marți, 5 decembrie 2017, destinul ne-a dat întâlnire cu istoria, obligându-ne, pentru moment, să punem între paranteze agitația politică din Republica Moldova și… chiar nu vrei să rostești anumite nume – nu azi, ar fi o impietate! Pentru că e ziua când a încetat din viață Regele Mihai. Ultimul suveran al României a fost, dincolo de toate, un simbol al demnității naționale. A fost obligat să ia, prea de timpuriu, decizii dramatice, cruciale pentru țară: a scos România din alianța nefastă cu Germania nazistă, apoi a rezistat cât a putut asaltului noilor stăpâni ai României, a căror putere se întemeia nu pe votul popular (falsificat la alegerile din noiembrie 1946), ci pe prezența trupelor sovietice de ocupație, care l-au forțat să abdice: tânărul Rege a fost șantajat de comuniști cu execuția a o mie de studenți arestați în urma unei manifestații pro-monarhiste de la București.
În exil, Regele Mihai a rămas legat de țară, încercând să ofere o altă imagine și un alt discurs pentru România oprimată. Emblematice au fost intervențiile sale la posturile Radio Europa Liberă, BBC și Vocea Americii, mesajele sale de Anul Nou. Vocea sa calmă, dar fermă, rostind cuvinte interzise în regimul „democrației populare”, amintea de existența altei Românii, pe care comuniștii n-au reușit să o sugrume, să o reducă la tăcere. O voce a României legitime, a României nesupuse.
Mă veți întreba ce legătură are figura Regelui Mihai cu Republica Moldova? Are în măsura în care recunoaștem că istoria acestui ținut e parte din istoria românească și e parte din destinul nefericit al Europei de Est, zăvorâtă pentru o jumătate de secol în spatele Cortinei de Fier. Regele Mihai a fost și suveranul românilor din stânga Prutului înainte ca ei să recadă, din august 1944, sub ocupație sovietică.
Pentru generațiile moldovenilor care n-au trăit în epoca României Mari imaginea Regelui a răzbătut din sertarele secrete, bine dosite, ale familiei. Era profilul tânărului suveran gravat pe monedele din interbelic, îl găseai în pozele din vechile manuale de istorie sau în ziarele îngălbenite ale vremii, care relatau, de pildă, despre vizita sa, alături de Regele Carol al II-lea, în 1934, la sfințirea Catedralei „Constantin și Elena” din Bălți, acolo unde l-a văzut pe viu și bunicul meu, care era cântăreț în corul bisericesc. Mulți dintre noi aflam, cu uimire, despre existența unui „Rege”, cu ocazia sărbătorilor calendaristice, când se reuneau toate rudele, și evocările, poveștile erau la ele acasă. În Uniunea Sovietică, aceste lucruri erau interzise. Nu puteai vorbi deschis despre Regele Mihai. Dar azi? Ar trebui să renegăm aceste amintiri, pe motiv că sunt incorecte față de Republica Moldova – stat independent, indivizibil, invizibil și… cum mai este el gratulat de unii mucaliți?
Să spunem în același timp că Regele, emoția legată de figura sa, erau, uneori, concurate de imaginile și cântecele legionare, pe care le mai fredonau unii basarabeni în vârstă, și aici asistam la o contradicție – o tensiune pe care noi, copiii, n-o înțelegeam prea bine, pentru că nici despre acest conflict, despre curentele ostile care au striat și destinul Basarabiei în perioada interbelică școala sovietică nu sufla nicio vorbă. Adică, erau, pe de o parte, moldoveni respectuoși cu Regele, cu dinastia, considerată o autoritate legitimă, întemeietoare, și erau cei ce îi simpatizau pe legionari sau pe mareșalul Antonescu. O istorie tragică, în mare parte necunoscută, pe care Regele, cel care de fapt nici n-a apucat să domnească într-o țară cotropită de regimul sovietic și de slugile lui, a întrupat-o.
Românii și basarabenii l-au redescoperit pe Regele Mihai după 1989, atunci când acesta a încercat să revină în România, unde s-a ciocnit la început de ostilitatea fățișă a comuniștilor din eșalonul doi al PCR, în frunte cu Ion Iliescu, care confiscaseră Revoluția Română.
Primirea entuziastă pe care a avut-o totuși în 1992, de Paști, Regele Mihai, când i s-a permis să intre în țară, a dat multora speranța că suveranul și Casa Regală vor pune capăt instabilității și confruntărilor politice înverșunate din acea perioadă, că vor constitui un factor de echilibru, că vor aduce adevărul și reconcilierea națională. Ne aducem aminte de mineriade și de alte diversiuni orchestrate de regimul Iliescu împotriva partidelor istorice, a opoziției democratice de atunci. Mulți români au sperat că restaurarea monarhiei constituționale va oferi țării șansa de a reveni la normalitate, de a închide o buclă nefericită a istoriei.
Oricum, dacă înainte de 1989, aflam despre evenimentele dramatice din anii 1940-1941 din romane ca „Delirul” de Marin Preda, citite clandestin prin căminele studențești de la Chișinău, după căderea comunismului au apărut cărți de mărturii directe, și aș aminti aici volumul „Convorbiri cu Regele Mihai I al României” al scriitorului Mircea Ciobanu, ca să nu mai vorbim de studiile de istorie, care-i făceau dreptate fostului suveran, după decenii în care românii nu auziseră decât calomnii și minciuni despre Regele lor, debitate de propaganda comunistă și reluate, după decembrie ’89, de imundele foi ale unor foști poeți de curte ai lui Ceaușescu.
Din păcate, chiar și repusă în drepturi, Casa Regală n-a avut resurse, nu și-a protejat imaginea astfel încât să devină o forță influentă în România postdecembristă, dar a rămas un reper. Românii și basarabeni au păstrat respectul și simpatia pentru Regele Mihai, devenit o figură a istoriei încă din timpul vieții, ca singurul supraviețuitor dintre conducătorii de stat activi din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Și mai era ceva, foarte important: calitățile sale umane, modelul de conduită pe care-l reprezenta. Regele Mihai s-a impus în conștiința publică printr-o anume distincție, înțelepciune și sobrietate, contrastând puternic cu personajele cariate ale clasei politice de pe cele două maluri ale Prutului. Regele avea o demnitate tragică, era, cum se spune, „os domnesc” nu doar prin obârșie, ci și prin spirit.
Acum când Regele Mihai a plecat în eternitate rămâne lecția de viață, gesturile sale de după Revoluție, și aș evoca memorabilul discurs ținut din Parlamentul României la 25 octombrie 2011, ziua în care Majestatea sa împlinea 90 de ani. Unele teze din discursul Regelui, cele în care se referă la politică și morală și la rostul instituțiilor democratice, sună ca un imperativ și astăzi, mai ales când aruncăm o privire la viața politică românească și când ne gândim la moravurile interlope ale unor potentați de pe malul Bâcului, la instituțiile lipsite de onoare din Republica Moldova.
Spunea Regele în acel discurs: „Politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor.” Și mai departe: „Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, de simțul datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.”
În același discurs din Parlamentul României, Regele amintea și de românii pe care istoria nedreaptă, postbelică, i-a separat de țară: „Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna.” Indiferent de alegerea pe care o vor face pentru destinul lor, sublinia Regele, românii din stânga Prutului au dreptul să trăiască în libertate și în demnitate, alături de popoarele Europei civilizate.
„Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere”, spunea Regele Mihai. Mă întreb dacă vom ști să urmăm acest precept cu valoare testamentară.
