Aduc aici, de la acest post de radio atât de drag inimii sale, un omagiu celui care a apărat, in condiții de maxima vitregie, verticalitatea morală și curajul civic. Regele Mihai a fost simbolul continuității constituționale a statului român. Viața nu a fost deloc blândă cu acest om atât de blând. A avut un admirabil curaj in cateva situații extrem de dificile: arestarea dictatorului Ion Antonescu (cu trupele germane aflate in București) si greva regală declanșată ca protest impotriva abuzurilor nerușinate ale PCdR, la porunca directă a lui Stalin. A reprezentat o efigie a unei speranțe care refuza să sucombe timpurilor de mizerie sufletească și materială numite „construirea socialismului in România”.
Mai presus de orice, era un mare si consecvent iubitor al dreptătii. Detesta opresiunea, injustitia, șovinismul, orice formă de exclusivism. A fost constrâns să abdice prin diktatul agentilor lui Stalin din România. Așa-zisa abdicare din decembrie 1947 a fost de fapt o lovitură de stat, un act criminal, ilegitim si ilegal. Urmasii celor care l-au inlăturat pe Rege si au distrus democrația din România vor vărsa acum lacrimi de crocodil. Le spunem direct și fără echivoc: Sunteți niște răi si niste fameni, lăsați-l in pacea plecării către veșnicie, nu vă imbulziți lângă catafalc...
L-am intâlnit de mai multe ori, am purtat discutii despre tulburata istorie a Europei de Est in veacul XX. Era calm, nu simțeai nici cea mai mică urmă de ranchiună, de resentiment. Asemeni Reginei Ana, era convins că reconcilierea trebuie să se bazeze pe căință, nu pe răzbunare. Mă înclin cu imens respect si spun: Să se odihneasca in pace, o binemerită!
