Două reviste, săptămânalul britanic The Economist si New York Review of Books, își dedică fiecare ultimul număr acestei reveniri triumfale a Statului, a birocrației binevoitoare: the Big Government.
The Economist calculează că guvernele au cheltuit până acum în timpul pandemiei 17 trilioane de dolari, altfel zis 16% din PIB-ul mondial. Dacă e să luăm doar Europa, UE s-a dotat cu un fond de criza de 750 miliarde euro, pe când, la capătul celălalt al lumii, Japonia promite un "nou capitalism", cu cheltuieli de la stat și mai importante.
Dacă până și Financial Times, biblia zilnică a bancherilor din City, cartierul finanțelor din Londra, poate acum să pledeze pentru o săptămână de lucru de patru zile!...
La rândul sau, New York Review of Books scrie despre eforturile democraților, încurajați de victoria lui Joe Biden, în direcția introducerii unui sistem de alocații pentru copii, ceea ce SUA, spre deosebire de majoritatea țărilor occidentale, nu are.
Democrații au dorit sa lărgească ideea de "welfare state" și, ajutați de pandemie, care a făcut să crească riscul adâncirii în sărăcie a celor mai puțin favorizați, au reușit să obțină ca primele cecuri să ajungă la multe familii încă din această vară.
Este ceea ce se numește "child tax credit". O familie americană de patru persoane poate astfel primi acum până la 11.000 dolari pe an, administrația Biden căutând să facă sistemul permanent.
Aux larmes, citoyens!
Tot The Economist își pune întrebarea, confirmând implicit că există o asemenea "specificitate" franceză, de ce sunt francezii atât de nemulțumiți (grumpy) și revoltați în permanență. Asta, mai ales în lumina faptului că economia lor o duce mai bine decât multe altele in Europa (iar după Brexit si ieșirea Marii Britanii, Franța a rămas singura putere nucleară din UE, pe care teoretic ar trebui – și chiar poate – să o protejeze).
Bunăstarea Franței va fi de altfel importantă pentru toată Europa in prima jumătate a anului viitor, dat fiind că Franța va prelua președinția rotativă a UE, spre ușurarea generală, Emmanuel Macron fiind văzut, după ieșirea de pe scena politica a Angelei Merkel, ca fiind singurul lider european de anvergură mondială. Pe deasupra, Macron are un stimulent suplimentar și în aceea că la primăvară, in aprilie, vor avea loc alegeri prezidențiale in Franța.
Chiar daca practic toate sondajele îl dau pe Macron câștigător, francezii rămân nemulțumiți (într-un sondaj recent, 75% au spus ca Franța e "în declin"), iar cei doi candidați ai dreptei extreme, Marine Le Pen și Eric Zemmour (cf. foto, candidat încă nedeclarat oficial, dar aflat deja din vară în plină campanie), cumulează circa 33% din intențiile de vot, altfel zis in acest moment un francez din trei este gata să voteze cu niște candidați ale căror idei politice frizează fascismul.
Aceștia se mai declară si anticapitaliști, ca toți populiștii, și de altfel patru candidați prezidențiali francezi, dacă adăugăm si extrema stângă, fac campanie împotriva "marelui capital".
“Fără Franța, Europa e moartă”
La Londra, The Telegraph are de altfel un interviu cu "sulfurosul" Eric Zemmour, care anunță că vrea nu doar să-l distrugă pe Macron – dar și UE și toate instituțiile de la Bruxelles.
Zemmour, căruia fanii ii spun "Z", ca lui Zorro, are însă ca principal scop declarat „să salveze Franța de islam”. El e un adept al acelei teorii conspiraționiste, care a prins forma in Franța: Marea Înlocuire. Le Grand Remplacement, Marea Înlocuire, este o formulă inventată de un teoretician al dreptei extreme franceze, Renaud Camus și care trimite la o ficțională „totală înlocuire culturală și rasială” a albilor, a europenilor, de către alte rase. Este o formulă pe care a preluat-o și Marine Le Pen de câteva ori în discursurile ei.
Imaginea mai trimite și la Le Camp des Saints (1973), un roman al răposatului Jean Raspail care prezintă Franța invadată de milioane de imigranți. În imaginarul partizanilor teoriei „marii înlocuiri”, aceasta se va petrece fie prin invazie, fie pur și simplu prin „rata fecundității”.
Ceva asemănător întâlnim și la Michel Houellebecq, în romanul Soumission / Supunerea, lansat în mod întâmplător chiar în ziua masacrului islamist de la Charlie Hebdo, pe 7 ianuarie 2015. Apoi, asasinul suprematist alb din Noua Zeelandă, cel vinovat de masacrul de la moscheea de la Christchurch în 2019, se revendica explicit ca inspirat de teoria „Marii Înlocuiri”.
E revelator, de altfel, că scopul final atât al extremiștilor islamiști, cât și al celor al extremei drepte, este producerea unor rupturi definitive, de nereparat, în societate, între diferitele grupuri, dacă e nevoie – până la războiul civil.
“E o chestiune de viață sau de moarte pentru Franța,” spune Zemmour în interviul cu The Telegraph. “Este vorba de un popor pe cale de a fi înlocuit de un alt popor, o altă civilizație.”
Încărcând orice tabu, Zemmour a propus expulzări în masă, încetarea imigrației, ba chiar spune că ar fi gata să construiască ziduri la granițele Franței, inclusiv cu Italia și Spania, indiferent ce spun acordurile Schengen. La întrebarea pusă de Telegraph despre obiecțiile previzibile ale UE, ale instituțiilor de la Bruxelles, Zemmour răspunde: “Fără Franța, Europa e moartă”.
E revelator că The Telegraph îl compară pe Zemmour cu Boris Johnson (care multă vreme a și scris in respectivul cotidian). Extrema dreapta are însă o veche si lunga tradiție in Franța, cum o analizează The Economist într-un alt articol, prezentând ideile unor teoreticieni mai vechi ai naționalismului francez, cum a fost antisemitul ultracatolic Charles Maurras. Asta, în ciuda faptului ca in a doua jumătate a sec. XX, peisajul cultural francez a fost dominat de intellos parizieni de stânga.
Zemmour este el însuși de origine algeriana, însă e evreu, ceea ce îi permite să evite acuzațiile de anti-semitism care le-au fost aduse de-a lungul deceniilor membrilor familiei Le Pen, dar și să se prezinte ca imigrant "bine integrat", spre deosebire de imigranții musulmani.
"Marile idei sunt franceze"
O cu totul alta abordare o are cotidianul flamand De Standaard, într-un articol intitulat "Marile idei sunt franceze", care e reluat in ultimul număr al săptămânalului francez Courrier International, care oferă în traducere cele mai bune articole din presa de pe întreaga planetă și care scrie: "Acum că Angela Merkel va pleca sa se ocupe de grădinărit", spune articolul, Europa nu mai are decât Franța ca să se sprijine.”
Deja, „micul Napoleon” vede UE ca pe o Europa franceză a propus ca in timpul președinției țării sale, toate reuniunile de la Bruxelles sa aibă loc în limba lui Molière (am mai scris despre declinului permanent al francezei în instituțiile UE).
Germanii n-ar face niciodată așa ceva, constată De Standaard, formulând evidența. „Dar și dacă ar dori să-și promoveze limba, germanii ar face-o discret, ca să nu lase loc de sarcasme și moqueries.
Pe de altă parte, înșiră De Standaard, e adevărat că multe grandes idées, grote ideeën, franceze s-au aflat întotdeauna la originea integrării europene. Când insistă pe ideea unei „autonomii strategice” și a unei armate europene, Macron nu face decât să continue o tradiție: „Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului? O idee a lui Jean Monnet și Robert Schuman. Piața comună? Jacques Delors. Euro? François Mitterrand.”
Frații Marx
Același The Economist pomenit la început mai analizează în ultimul său număr și vitalitatea partidelor comuniste în Europa. Astfel, Austria este bogată si poate fi considerată cea mai burgheză țară din Europa, și totuși, al doilea oraș ca importanță, după Viena, Graz, este condus acum de partidul comunist austriac, care a preluat primăria după ce a primit 29% din voturi la ultimele alegeri. Localnicii ii spun acum în glumă orașului... Leningraz.
Si comuniștii din Graz, ca si extremele din Franța, in stânga si in dreapta spectrului politic, promit o lume "fără capitalism". Pe de altă parte, Belgia este singura țară din Europa care are un partid până nu demult revendicat maoist: Le Parti du Travail de Belgique (PTB pentru localnici, sau PVDA – Partij van de Arbeid în flamandă).
Deseori însă, ei sunt comuniști doar cu numele. In Cehia, partidul comunist a ales să-l sprijine pe miliardarul fost premier Andrej Babiš, acuzat de multe matrapazlâcuri financiare, iar rezultatul a fost că la ultimele alegeri comuniștii nici măcar n-au mai intrat in parlament, o premieră din 1949 încoace.
«La granița Ucrainei -- doar o banală zi de război»
Este titlul reportajului publicat astăzi in Le Monde, reportaj realizat în regiunea de graniță ruso-ucraineană, unde Kremlinul nu încetează sa concentreze trupe si material care ii fac pe unii experți occidentali să avertizeze că ar putea fi vorba de pregătirea unei invazii -- fie si parțiale -- a Ucrainei.
Le Monde notează însă ca reacția Kievului a fost mai întâi la fel de derutantă pe cât sunt intențiile posibile ale Kremlinului. Asta pentru că inițial Kievul a dezmințit că ar exista vreo activitate militară rusească la granița sa, ca apoi să ceară arme partenerilor din SUA și NATO, stârnind confuzie.
La Moscova, Kommersant citează CNN, care anunță că SUA sunt gata să trimită instructor militari și armament în Ucraina.
«Gazprom» amenință să închidă gazul destinat Moldovei
Cum o anunță în această dimineață la Moscova cotidianul Kommersant, la doar o lună de la încheierea contractului cu Republica Moldova, gigantul rus al gazului Gazprom anunță că ar putea înceta livrările către Moldova, acuzând Chișinăul de neplată.
Gazprom a dat Moldovei un ultimatum de 48 de ore pentru a efectua transferul sumelor datorate. Kommersant amintește că acordul semnat privește furnizarea a 3,3 miliarde de metri cubi de gaze pe o perioadă de cinci ani. În schimb, plățile pentru octombrie și prima jumătate a lunii noiembrie nu au fost încă transferate din cauza faptului că tarifele în Moldova au fost revizuite abia în noiembrie, ceea ce a provocat un decalaj al plăților.
Ieri încă, marți 22 noiembrie, Chișinăul nu efectuase nici o plată pentru livrările de gaze, iar partea rusească a dat Moldovei 48 de ore pentru a se pune în ordine, a declarat reprezentantul oficial al Gazprom, Serghei Kuprianov.
„Gazprom este extrem de dezamăgit de neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către Republica Moldova”, a spus Kuprianov.
Pe 3 noiembrie au fost aprobate noile tarife la gaze în Moldova. Anterior, tariful era de 150 de dolari pentru 1.000 de metri cubi, în timp ce în octombrie prețul gazului a urcat la 790 de dolari pentru 1.000 de metri cubi.
Deocamdată, problema restructurării datoriei Moldovei, pe care Gazprom a estimat-o la 709 milioane de dolari, rămâne nerezolvată.
În acest timp, Le Monde mai scrie azi și despre depenalizarea canabisului în Luxemburg si despre cum asta neliniștește vecinii Marelui Ducat.
Respectiva depenalizare le este datorată ecologiștilor, parte din coaliția aflată la putere, si fusese înscrisă in acordurile de coaliție din 2018.
Luxemburger Wort scrie însă că ideea legalizării marijuanei „îi face să tușească” pe alegători: 60% din populație se declară împotrivă.
Cum actorii nu se mai pot trans-forma
În sfârșit, la rubrica culturală și de societate, The Guardian, la Londra, are un articol despre mustrările de conștiință ale actorului britanic Eddie Redmayne, care spune acum că regretă că a jucat o persoană trans în filmul The Danish Girl (2015).
Filmul este despre primul caz de schimbare de sex: un pictor danez de prin anii 1920, care se simțea femeie și care, sprijinit de propria lui soție, merge să facă asta în clinica unui doctor curajos și avangardist în Dresda.
Despre film, scrisesem atunci când a ieșit că regizorul si scenariștii au căzut in acea capcană care constă în a crede că dacă un film se bazează pe un fapt real câștigă in autenticitate. Autenticitatea trebuie însă formulată structural si narativ, ea ține de o coerență internă si nu e garantată de un panou scris final care te informează, alb pe negru, că e vorba de un fapt real.
Eddie Redmayne, actorul, spune însă acum că regretă că a acceptat să joace în acel film, pentru că rolul trebuia să îi revină unei autentice persoane trans.
Ajungem astfel din nou la dezbaterea despre corectitudinea politică și despre un anumit limbaj și discurs privind prezentarea opțiunilor sexuale și a schimbărilor de gen. Am mai scris despre felul în care JK Rowling („mama” lui Harry Potter) a fost acuzată de „transfobie” și a primit eticheta infamantă de "terf" (trans-exclusionary radical feminist), deoarece a atras sarcastic atenția asupra unui articol de presă în care, dintr-un exces de „corectitudine politică”, femeile erau calificate de „persoane cu menstruație”(people who menstruate), în loc de „femei” pur și simplu. JK Rowling întreba ironic în postare: cum atunci să spunem în loc de women? Să zicem: Wumben? Wimpund? Woomud?
Mesajul ei a fost de îndată interpretat ca fiind o ironie deplasată la adresa persoanelor transgender, iar asta a declanșat pe rețelele sociale un val de violență verbală împotriva ei. Rowling a fost acuzată de „transfobie” și a primit toate insultele imaginabile, inclusiv prostituată și “feminazi”, sau noua etichetă infamantă de terf (trans-exclusionary radical feminist), termen prin care sunt desemnate feministele radicale care refuză să accepte feminitatea transsexualilor.
