Linkuri accesibilitate

România: În loc de suflet


Unul spune că se poate, altul că e posibil, în fine altul că este exclus. Cam așa arată comunicarea Grupului de comunicare strategică cu țara. Vom putea părăsi localitatea, dar nu prea mult. De fapt, putem merge liniștiți până la capăt. Dar să nu fie prea departe.

Stați liniștiți la locurile voastre: vom afla în seara zilei de 14 mai dacă a doua zi experimentul se va fi încheiat. Cum, care experiment? Experimentul Stanford. Acum cincizeci de ani niște sociologi au avut ideea de a alege douăzeci și patru de studenți pe care i-au distribuit în roluri de deținuți și paznici într-o închisoare improvizată în subsolul Universității. Ar fi trebuit să stea două săptămâni acolo, reproducând atmosfera unui penitenciar. Cei care experimentau (conduși de dr. Philip Zimbardo) ar fi vrut să studieze dinamica relațiilor dintre cei închiși acolo (la urma-urmei, și paznicii erau prizonierii penitenciarului) și mecanismele represiunii. Peste câteva zile au fost nevoiți să renunțe la experiment pentru că toată lumea și-a luat rolul în serios. Prea în serios. Gardienii au început să-și supună prizonierii torturii, aceștia suportau tratamentul uneori pasivi, alteori cooperând, alteori împotrivindu-se și fiind disciplinați de alți prizonieri mai docili, complicii gardienilor.

Curtea Constituțională a decis că așa a fost cazul și în Româna, cel puțin în ceea ce privește carantina generală stabilită prin Ordonanțe militare. Că dispozițiile oficiale au fost discreționare, abuzive, prost alcătuite cu scopul, parcă, de a îngrădi drepturile fundamentale ale omului. Gardienii (politicienii, polițiștii, șefii de scară, vecinii înfricoșați) au abuzat de prizonieri și că definițiile situațiilor în care cetățenii pot fi amendați sunt confuze, imprevizibile. Curtea a mai constatat că „Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.)” întreaga operațiune de disciplinare și pedepsire a populației devenind arbitrară și abuzivă („nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor”). Este vorba despre amenzile acelea cu care se mândreau când și când, ca dovadă a eficienței și autorității lor, președintele Iohannis sau ministrul Vela.

Că au fost abuzuri, nu încape îndoială. Că au fost ineficiente v-o pot spune privind chiar acum pe fereastră grupurile de adolescenți care trec pe strada din fața blocului în care stau. Că există o inerție antiautoritară într-o țară unde comuniștii au stabilit o stare de urgență perpetuă de care nu am scăpat decât prin insubordonare și Revoluție, este iarăși adevărat. Că alții sunt pur și simplu analfabeți civic și nu știu să mențină o regulă de bun simț sau de civilizație, e iarăși adevărat cu asupra-de-măsură. Că adesea haiducii și contrabandiștii au fost considerați cetățeni cinstiți și li s-au dedicat balade și legende dacă o cerea partidul, e și acesta un adevăr. Desigur, o boală transmisibilă și mai ales una atât de contagioasă, trebuie ținută sub control. Uneori trebuie reguli clare, limpezi și dure pentru a face protecția eficientă. Cu limpezimea, claritatea și duritatea avem însă probleme.

Cum ne-ar putea apăra de boală detenția la domiciliu?

Nici chiar epidemiologii nu se pun de acord cu modul în care acționează virusul, cu tratamentul și metodele de prevenție ale bolii. Există unele principii care întrunesc o minimă adeziune profesională: păstrarea unei distanțe fizice (nu sociale) între oameni, igiena riguroasă, protejarea persoanelor vulnerabile, dar de ce ar trebui stabilite aceste reguli prin ordonanțe militare, de ce trebuie apărate cu bastoane, spray paralizant și mascați, când ele sunt norme minimale de conviețuire în societate și praguri de civilizație peste care se presupune că am trecut? Mai mult, cum ne-ar putea apăra de boală detenția la domiciliu, continua presiune a sirenelor care ne tulbură nopțile și ne sperie zilele, prezența armatei (parcă rostul armatei era altul, cel puțin așa scrie în Doctrina de apărare... pe care încă o așteptăm)... Ce rost are îngrădirea libertății presei sub pretextul necesității controlului și limitării informațiilor neverificate false? Guvernul nu doar că a dat mână liberă la interzicerea și blocarea paginilor de net care diseminau informații „false” sau „neverificate”, dar a și scos din buzunar (de fapt, din buzunarul publicului terifiat, adică din bugetul acela falimentar) 40 de milioane de euro pentru a plăti presa să publice doar informații din surse oficiale. Acele surse care spuneau acum două luni că e vorba doar de o răceală banală și că epidemie este limitată geografic. Sursele care ne spuneau că nu sunt necesare măștile, dar că de fapt sunt, că e bine să purtăm mănuși, dar de fapt sunt inutile pentru că nu așa se transmite virusul care de fapt nu e un singur virus, ci mai multe, unul mai contagios ca altul. În fine, nu sunt epidemiolog dar nu pot să nu mă întreb cum a devenit mai eficient sistemul spitalicesc blocând secțiile de urgențe și evacuând bolnavii care sufereau de altceva decât de covid-19? Faptul că personalul medical este principal țintă a virusului îmi spune că nu e cel mai înțelept lucru să te duci să bolești în spital indiferent ce ai avea. Căci nu cumva sistemul a devenit sursa principală de boală și contagiune? La urma urmei și sistemul politic este extrem de contagios și ne îmbolnăvește sezonier, de la mandat la mandat cu diverse ciume roșii și febre galbene cărora trebuie să le facem față.

Așadar este neclar ce ne așteaptă. Pentru că, după cum trecutul contravențional s-a tulburat și e posibil ca în urma deciziei Curții Constituționale, să trebuiască revizuite pe ici pe colo prin punctele esențiale toate cele peste 300 de mii de amenzi date, spoliind guvernul de sutele de milioane de lei câștigați fără efort din brambureala produsă de Ordonanțele militare, blocând pe mulți ani de-acum înainte tribunalele și îmbogățindu-i pe avocați, la fel și viitorul care începe din 15 mai este cețos și contradictoriu. Mai mult, autoritățile par decise să dea noi ordonanțe militare care să amâne ziua de 15 mai. S-o mute în viitorul incert, îndepărtat. Mai urmează un val epidemic, se spune, cândva, în sezonul toamnă-iarnă, așa că recomandarea este nu să fim relaxați, ci inerți următoarea jumătate de an. Toată această indecizie care merge cumva contra curentului general-european de timidă relaxare perturbă parcă intenționat nu doar cursul anului școlar, ci și mersul economiei și al politicii. Cine mai poate fi tras la răspundere acum de neaplicarea programului guvernamental sau de deficitul bugetar dublat, cine mai poate fi învinovățit de incompetență financiar-economică, de lipsă de viziune și strategie administrativă? De malpraxis și orbire instituțională? Cine mai are vreme să explice de ce a ajuns România pe lista „pandemiei de corupție” alături de Columbia și Bangladesh și de ce achizițiile pe vreme de pandemie se fac conform unui algoritm în care esențiale sunt gradele militare sau de rudenie?

Nu era nevoie de decizia Curții Constituționale ca România să cadă pradă altei molime: a lipsei de autoritate. Elevii se ceartă online cu profesorii, profesorii cu ministrul educației, ministrul - cu logica (Notă: La fel ca și alți colegi de-ai ei, care mai de care mai involuntar-comici în graba cu care aplică reguli absurde în cea mai bună dintre lumile posibile pe vreme de pandemie. Ministrul Culturii vrea, de pildă, să se joace la teatru piese cu „distanțare socială”. Eventual Așteptându-l pe Godot. În niciun caz Shakespeare.) Se ceartă, de asemenea, oamenii obișnuiți între ei: cei cu mască cu cei fără mască, cei cu măști de maximă securitate cu cei care au măști de cârpă. Cei fără mască se ceartă cu vecinii, cu vânzătorii din supermarket și cu poliția. Această indisciplină se simte însă mai mult de când autoritatea a devenit autoritarism și măsurile de prevenție ale unor pretins liberali (culmea!) au devenit coercitive și punitive. Statul a făcut astfel ce știa mai bine: în loc să dea dovadă de flexibilitate și empatie (boala nu afectează doar palatele puterii - Cotroceni, Victoria, Parlamentul, Justiția - ci pe toată lumea), a transformat amenda pentru nerespectarea carantinei într-o nouă taxă de drum, o rovinietă foarte costisitoare al cărei cuantum este lăsat la bunul (răul) plac al autorităților. Așa am ajuns să plătim pentru o greșeală de topică sau de stil în declarația pe proprie răspundere amenzi cât un salariu mediu pe an. Cine spune că stilul nu este omul însuși? Și că o vorbă te învie iar alta te îngroapă.

Dar decizia Curții Constituționale care îngroapă în paranteze și semne de întrebare amenzile de proastă-purtare nu a fost luată din empatie cu omul obișnuit, ruinat de criză, proastă guvernare și amenzi aberante, ci ca răzbunare împotriva președintelui Iohannis și a comentariilor făcute de acesta pe marginea recentei hotărâri CEDO care stabilea nereguli în demiterea Laurei Kovesi acum doi ani (a fost revocată de la conducerea DNA în iulie 2018). „Credibilitatea CCR, afectată oricum de unele decizii controversate luate în ultimii ani, este acum şi mai afectată,” spunea președintele, fără a-și ascunde aerul triumfător, arătând cu degetul către PSD care i-ar manipula pe judecători pentru a-și asigura ultimul cuvânt în materie de jurisprudență. Președintele amintea în declarația lui că, la referendumul din 2019, românii au cerut schimbarea Constituției (însă nu în sensul reformării CCR, desigur). Dar poate fi schimbată această instanță vlăguită de toate bolile de creștere ale scenei politice și societății românești?

Curtea Constituțională, ca toate organismele așa-zis apolitice este rezultatul algoritmului și negocierilor de pe scena politică. Sistemul juridic, în general, este, în anatomia sa tenebroasă, contaminat de toxinele politicii. A respirat prea mult gazele de eșapament ale carelor triumfale în urma cărora a mărșăluit festiv pentru a mai fi sănătos, i-a intrat plumbul în oase și în cerneala cu care-și tipărește deciziile. Imparțialitate, neutralitate... nu sunt cuvinte românești. Însuși președintele Iohannis este ades părtinitor, mai ales după ce a decis să devină președintele jucător pe care, cândva, îl disprețuia. Politizarea excesivă a pandemiei l-a pus practic în fruntea guvernului probabil pentru ca, după ce toate acestea vor fi trecut, PNL și Ludovic Orban să nu preia pasivul de nemulțumiri și revoltă. Sau felicitările. Nu altfel a făcut Traian Băsescu când pe timpul crizei declanșate în 2008, a ieșit și a anunțat în numele guvernului cinicele măsuri de reduceri și restrângeri. În spatele rictusului său decis, Elena Udrea se ocupa cu absorbția a miliarde de euro în buzunare bine controlate politic. Tot atunci își construia Gheorghe Flutur primele etaje ale extraordinarelor sale palate. Sau poate că doar le finisa.

Cu toate acestea, spusele președintelui erau de bun simț și cereau Curții Constituțională dacă nu o revenire asupra unei decizii, măcar un comentariu inteligibil, un pas înapoi sau o clipă de tăcere rușinată. Iar clasei politice, un plus de responsabilitate. Însă Curtea Constituțională este concepută să nu lase cumva dreptatea să se amestece în treburile justiția. Curtea Constituțională este, ca și Curtea de Conturi și alte curți din spate ale realității românești, un teren viran pentru coregrafia democratic-parodică a actorilor instituționali.

Cuibușorul de nebunii al PSD

Pe obrazul gros al judecătorilor care au votat în unanimitate această decizie este scris cu litere adânci: Ultima ratio regum (ultimul argument al regilor), vorba preferată a cardinalului Richelieu înscrisă pe tunurile lui Ludovic al XIV-lea. De altfel, nici spectatorii acestor clovnerii nu sunt cu totul inocenți: Curtea Constituțională stârnește valuri alternative de simpatie și antipatie, în funcție de capacitatea de entuziasm sau de indignare a publicului. Sondaje de opinie (cât de multă bază putem pune în ele...) arată că există o legătură între această instabilitate emoțională și preferințele politice ale electoratului. Zilele acestea, Curtea Constituțională este considerată cuibușorul de nebunii al PSD și de aceea este acoperită de mâlul unei retoricii care confundă o alcătuire vremelnică de oameni cu principiile de drept și de bun simț care spun că de vreme ce Constituția este legea fundamentală ea nu poate fi pur și simplu rescrisă de niște ordonanțe de orice fel ar fi ele. România este o țară în care, cel puțin la vedere, democrația funcționează conform unor parametri care țin de majoritatea politică și de voturile exprimate. Dacă nu ne convine, nu ne rămâne decât să mergem de astă dată să votăm nu hipnotizați de promisiuni sau înrobiți unui idol politic, ci în funcție de interesul direct, de realismul și de credibilitatea ofertei electorale.

Este cert că anul acesta electoral este special și că multă vreme (am vrea noi) nu va mai fi altul care să-i semene: este un an de sihăstrie, de austeritate și de cutremur economic și social. Un an în care totul a fost amânat, suspendat, desființat. Un an dezbrăcat de evenimente, de semnificații, de continuitate. Un an în combinezoane de protecție. Un an cu vizieră și mănuși. Un veac de însingurare în propria ființă, ca pe-o insulă. Un an în care masca tinde să devină, pentru unii, propriul program de viață, propriul chip. Alții și-o pun direct pe suflet. Sau în locul lui.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG