E întotdeauna cât se poate de legitimă întrebarea: Cât de interesantă (sau veridică) poate fi o carte scrisă de un președinte? Cartea lui Obama despre primul său mandat ca președinte SUA, A Promised Land, care acoperă perioada 2009 și până la lichidarea lui Bin Laden în mai 2011, începe cu fraza:
Of all the rooms and halls and landmarks that make up the White House and its grounds, it was the West Collonade that I loved best.
„Dintre toate camerele, sălile și punctele de interes ale Casei Albe, cel mai mult îndrăgisem Colonada de Vest.”
Este o frază remarcabilă în multe privințe. De altfel, cumpărând cartea (în Belgia, spre deosebire de Franța vecină, librăriile sunt deschise, fiind considerate magazine cu produse de primă necesitate), am evitat să o răsfoiesc până acasă, într-atât e importantă prima frază a unei cărți.
Prima frază, ca și primele secunde dintr-un film, oferă de îndată tonul general, dar poate fi și înșelătoare, o găselniță în sine, te poate păcăli și stabilește stilul cărții. De multe ori, găsirea primei fraze e o sarcină lăsată la urmă, când cartea e de fapt terminată, dar îi lipsește pecetea și podoaba din frunte.
Simplitatea primei fraze a memoriilor lui Obama, frază care formează singură un paragraf, e foarte bine gândită...
Nu luăm aici în considerare eventualitatea ca la scriitură să fi participat vreun „negru”, „ghost writer” (am văzut în filmul cu același nume, Ghost Writer al lui Polanski, ce se poate întâmpla cu aceia). Aici discutăm doar produsul final: cartea.
Ei bine, simplitatea primei fraze a memoriilor lui Obama, frază care formează singură un paragraf, e foarte bine gândită. Este o frază simplă, care spune ce vrea să spună. E irelevant dacă Obama într-adevăr îndrăgea Colonada de Vest. Fraza, sub aparența ei înșelătoare de platitudine, arată că această carte e scrisă de un om care știe să-și rețină sofisticăreala, și că e un om onest, care caută să ne vorbească simplu, fără înflorituri.
Apoi – furnizează de la primele cuvinte un cadru vizual în același timp precis, dar și romantic și un pic desuet: o colonadă, care trimite și la albeața ei, dar care are și o conotație colonială, ca o ironie din partea unui om de culoare. (De altfel, și coperta cărții este alb-negru.)
Colonada este apoi un șiretlic mnemotehnic, un artificiu al retorilor trecutului, care își învățau pe deasupra discursurile și captivau publicul plasând arhitectural elementele narațiunii pe o construcție imaginară, cum ne-a învățat Frances Yates în The Art of Memory.
În sfârșit, la un alt nivel, avem acolo și singurul neologism (colonnade) într-o frază compusă exclusiv din termeni germanici.
Anecdota ca lichidare a socotelilor
Dincolo însă de faptul că arată că e scrisă de un om cultivat, care înțelege puterea cuvântului, rămâne legitimă întrebarea: Cât de interesantă (sau veridică) poate fi o carte scrisă de un președinte?
Ei bine, pentru două tipuri de detalii, despre care nu putem decât să avem certitudinea că au fost alese cu grijă. Pe de o parte, detalii despre autor:
Cât de interesantă (sau veridică) poate fi o carte scrisă de un președinte?...
Mai toată lumea știe că, dinspre partea mamei, Obama – „Barry” îi spunea mama lui, cu un diminutiv englezit de la Barack – are strămoși scoțieni-irlandezi. Aflăm însă din carte că mama lui citea poezie beatnik și existențialiștii francezi, și că participa la manifestațiile împotriva războiului din Vietnam („un dezastru rău condus”, comentează Obama)
Toată acea parte a familiei lui era compusă din oameni care astăzi ar fi fost considerați stângiști (Liberals), căutând dreptate socială și condamnând inegalitățile de tot felul. De aceea s-a și căsătorit mama lui „în afara rasei ei”. Pe tatăl său, din Kenya, Barry l-a văzut o singură dată în Hawai, când avea 10 ani.
Evident însă că partea cea mai suculentă a cărții, la substantifique moelle, va fi constituită dintr-un alt soi de detalii: incidentele și portretele de oameni importanți pe care Obama i-a întâlnit ca președinte.
Și așa ne întoarcem la portretul lui Sarkozy: „un vârtej de emoții și fraze hiperbolice. Cu pielea lui mată și trăsăturile vag mediteraneene (tatăl lui era maghiar, iar bunicul din partea mamei evreu grec), micuț (are cam 1,66 m. și poartă tocuri înalte) pare un personaj ieșit dintr-un tablou de Toulouse Lautrec.” Sau: „Discuțiile cu Sarkozy erau fie amuzante fie exasperante, cum dădea el din mâini, cu pieptul mereu umflat ca un cocoșel și translatorul lângă el (căci spre deosebire de Merkel vorbește o engleză foarte limitată)”.
La fel, trec pe rând portretele nedemocraților președinți Erdogan al Turciei și Vaclav Klaus al Cehiei, iar despre Putin citim că prima impresie a fost a unui „gardian șef (ward boss), dar cu arme nucleare și un veto în Consiliul de securitate ONU”.
Cartea se încheie cu un dublu climax. Pe de o parte, lichidarea lui Osama Bin Laden, temă prezentând prin excelență un uriaș potențial narativ; cealaltă victorie a fost însă una morală, asupra lui Donald Trump, care îl acuzase deja (deja atunci) pe Obama că nu s-ar fi născut în SUA și că deci nu putea fi președintele țării. La o masă festivă în Washington în acel an, Obama a ținut un scurt discurs pe jumătate umoristic în care a respins acuzațiile lui Trump, făcându-l pe acela să se simtă foarte stânjenit. Cum spune Obama, „Trump era un adevărat spectacol, iar asta s-a dovedit o formă de putere”.
Sigur, nu aflăm secrete de stat dintr-o carte care s-a vândut deja în milioane de exemplare, însă nici împărații romani nu dictau secrete, ci ofereau pilde pentru a ajuta ca unele erori de stat să nu fie repetate, lichidându-și în același timp agreabil a doua oară dușmanii și pe cei toți cei care i-au importunat.
