Linkuri accesibilitate

Tahar BEN JELLOUN. Căsătorie de plăcere


Marocanul Tahar Ben Jelloun constituie un model de integrare, aparţinând în egală măsură literelor franceze şi culturii arabe.

Distins – primul dintre scriitorii magrebini – cu Premiul Goncourt la 40 ani, iar din 2008 el însuşi membru al Academiei Goncourt, marocanul Tahar Ben Jelloun (n. 1947) constituie un model de integrare, aparţinând în egală măsură literelor franceze şi culturii arabe. Acest „double je[u]” este propriu şi protagonistului din ultimul său roman,

Căsătorie de plăcere, Nemira, 2017, Amir, prosperul negustor din Fès (oraş cu tradiţie, ai cărui „locuitori (…) se credeau păstrătorii culturii şi ai civilizaţiei, pe când ceilalţi marocani nu erau la fel de rafinaţi ca ei”), pe de-o parte, „un bun musulman şi, ca bărbat musulman, a[vând dreptul să-şi ia] încă o soţie”, pe de-alta, acel bărbat emancipat care „se lăsa uneori purtat de un oarecare romantism, deprins de la poeţii arabi şi persani”.

Plecând o dată pe an în Senegal, cu afaceri, Amir reînnoieşte de fiecare dată contractul de „căsătorie de plăcere” cu „o tânără fulani superbă, de un metru optzeci”, „frumoasa, sublima Nabu”, iar la întrebarea acesteia: „De ce căsătoria noastră este de plăcere? Cealaltă, cea cu soţia ta din Maroc, ce fel de căsătorie este?”, bărbatul trecut de 40 şi tată a patru copii – dintre care unul, Karim, făcând parte dintre „copiii care nu cunosc răul şi e peste puterile lor să se abată de la calea binelui”, altfel spus: cu handicap mintal! – răspunde fără să ezite: „Acolo e tradiţia, aici e libertatea!” Pentru Amir, „aici” înseamnă în braţele lui Nabu, pe când „acolo”, „în oraşul Fès, închis în el însuşi, creuzet al civilizaţiei arabo-andaluze, [unde] nu se glumea cu convenienţele, Amir era soţul Lallei Fatma”. Cât timp aceste două lumi nu se întrepătrund, viaţa curge în albia tradiţiei; e suficient însă ca Amir s-o aducă pe Nabu în familia sa, şi nu „ca sclavă, ci ca femeie liberă”, apoi s-o şi ia de nevastă, ca Fatma să înceapă un lung război de uzură. Or, lucrurile se complică exponenţial când Nabu îi face lui Amir doi gemeni – „primul născut era alb, alb-alb, al doilea era negru, negru-negru” –, iar reacţia primei neveste, acum jignită şi din pdv rasial, nu se lasă aşteptată: „Dovadă că-i vrăjitoare. Unul alb, unul negru! Unde s-a mai pomenit aşa ceva?”

Şi suntem abia la jumătatea naraţiunii – punctul de cotitură în care deliciosul roman de dragoste se întoarce într-o scriere cu accente politice tot mai pregnante, adeverind o dată în plus că „rasismul nu era un accident al istoriei, ci o calamitate care se ţine scai de om, oriunde s-ar afla el”. Cum ar veni, un text cu sex-appeal în primele 140 de pagini, şi politic corect în altele peste o sută.

13 mai ’19

XS
SM
MD
LG