Marţi 31 mai s-au împlinit 60 de ani de la execuţia lui Adolf Eichmann, birocratul nazist care, cu sânge rece, a organizat şi patronat uciderea a milioane de evrei. Eichmann fugise după război din Germania şi a fost depistat în 1960, în Argentina. O echipă a serviciului secret israelian l-a transportat în Israel unde a fost judecat pentru crimele comise. În urma relatărilor despre proces, cuprinse în celebra carte „Eichmann la Ierusalim”, semnată de Hannah Arendt, s-a impus şi formula improprie: „banalitatea răului”.
Persoane de teapa lui Eichmann nu erau numai simpli birocraţi care au executat nişte ordine, ci producători activi ai „răului”. Astfel de „producători” au fost şi cei care au dirijat, organizat şi susţinut direct deportarea evreilor din Bucovina, România, Basarabia şi Ucraina în Transnistria, între care s-a aflat şi poetul Immanuel Weissglas.
Astăzi, Weissglas este aproape uitat, îl cunosc doar unii iubitori de poezie sau specialiştii care se ocupă de istoria literaturii. În urmă cu cîteva zile, pe 28 mai, s-au împlinit 43 de ani de la dispariţia lui Weissglas, la Bucureşti. Weissglas s-a născut la data de 14 martie la Cernăuţi şi a făcut parte din grupul scriitorilor de limbă germană între care s-au aflat şi celebrul său coleg, poetul de renume internaţional, Paul Celan (cf. „Fuga morţii”, 50 de ani de la moartea poetului Paul Celan, RFE, 22. 4. 2020) sau poetul, publicistul şi memorialistul Alfred Kittner (cf. „20 de ani de la moartea unui poet bucovinean”, RFE, 17.8. 2011). Cu toţii au avut de suferit în perioada prigoanei anti-evreieşti, iniţiată de regimul fascist al lui Ion Antonescu. Kittner şi Weissglas au fost deportaţi în Transnistria, tot aşa şi părinţii lui Celan, care nu au supravieţuit.
Tatăl lui Weissglas, Isak, şi-a notat amintirile într-o scriere tulburătoare apărută în 1993 în Germania (în: revista „Halbjahresschrift für südostdeutsche Geschichte, Literatur und Politik” şi în volumul editat de Ernest Wichner şi Herbert Wiesner, de la Casa Literaturii, din Berlin, In der Sprache der Mörder. Eine Literatur aus Czernowitz, Bukowina – În limba ucigaşilor...).
În perioada cernăuţeană, Weissglas şi Celan se aflau într-o relaţie de amiciţie competitivă, încercînd să-şi impresioneze colegii cu creaţiile lor. Amîndoi s-au stabilit după război la Bucureşti. Legăturile s-au răcit după ce a apărut celebra poezie a lui Celan, în care tematizează Holocaustul, „Fuga morţii” (în 1947 în limba română, sub titlul „Tangoul morţii”, iar un an mai tîrziu în limba germană).
În urma plecării lui Celan, în 1947, în Occident, relaţia dintre cei doi, practic, s-a întrerupt.
Speculaţiile şi zvonurile că Celan ar fi preluat în „Fuga morţii” imagini şi metafore folosite de Weissglas în poezia intitulată „Er” („El”) au tot circulat. Discuţiile s-au reaprins după ce Weissglas a publicat poezia respectivă, în februarie 1970, în revista „Neue Literatur” din Bucureşti, menţionînd acolo şi anul cînd a fost concepută: 1944. (Cf. poezia „ER”, republicată în: Immanuel Weissglas, Gottes Mühlen in Berlin. Ediţie îngrijită şi comentată de Andrei Corbea-Hoişie, Rimbaud, Aachen, 2020.)
În contextul urmăririi unor autori care scriau în limba germană, a intrat, în 1959, şi Weissglas în atenţia poliţiei politice. În perioada aceea, a trăit retras şi discret la Bucureşti şi întreţinea foarte puţine contacte. La viaţa literară, practic, nu participa. A renunţat să şi publice texte proprii, după ce i-au apărut două volume de poezii în 1947 (Gottes Mühlen in Berlin. Gedichte. București, 1947; Kariera am Bug. Gedichte. Cartea Românească, București, 1947). Abia în 1972 a publicat un nou volum (Der Nobiskrug. Gedichte, Editura Kriterion, Bucureşti, 1972), distins şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
Din investigarea activităţii, chipurile, suspectă a lui Weissglas, n-a ieşit mare lucru. Pentru Securitate, informaţiile culese nu aveau vreo „valoare operativă”. În schimb, în arhiva CNSAS s-a păstrat o notă, redactată de un apropiat al lui Weissglas care este importantă pentru istoria literaturii. Colaboratul neoficial a întocmit şi predat Securităţii, în 1962, un soi de miniportret empatic al scriitorului în care descrie activitatea acestuia ca traducător în limba germană şi română. (Precizăm că Weissglas i-a tradus pe Alecsandri, Eminescu, Voiculescu, Arghezi ş.a. în germană, iar pe Adalbert Stifter, Grillparzer, Feuchtwanger şi drama lui Goethe, „Faust” în română, folosind pseudonimul Ion Iordan. Traducerea congenială a lui „Faust” este, pe alocuri, mai reuşită decît traducerile lui Lucian Blaga şi Ştefan Augustin Doinaş.)
În aceeaşi notă, semnată de „Ludwig”, se vorbeşte şi despre „o tragedie în versuri”, intitulată „Spartacus”, pe care Weissglas a predat-o Editurii pentru Literatură.
„Poemul dramatic” pomenit însă nu a apărut niciodată, iar astăzi nimeni nu ştie dacă mai există pe undeva manuscrisul.
Opera poetică a lui Weissglas aşteaptă să fie redată circuitului public şi în spaţiul lingvistic românesc. Cu siguranţă s-ar găsi şi traducători, dacă vreo editură ar fi interesată să-i publice opera în limba română.
***
Iată, în final, un fragment din nota lui „Ludwig”, predată lt. maj. Ioan Wagner (am păstrat particularităţile ortografice şi stilistice, fără a interveni în textul dactilografiat de către Securitate):
[...] Poetul JAMES IMMANUEL WEISSGLAS este originar din Cernăuţi, unde s-a născut în anul 1920. Încă de tînăr s-a distins în aceiaşi măsură prin talentul lui de muzician – pian – şi ca poet liric, posedînd la fel de bine limba germană şi limba română, scriind în amindouă limbi. / Încă de pe băncile liceului şi-a cîştigat un renume ca traducător a poemului „Luceafărul” de Eminescu. Cu ocazia vizitei în Bucureşti – a fost încă elev – a atras atenţia prin talentul său, a marelui poet TUDOR ARGHEZI, care a sprijinit personal publicarea traducerii poemului amintit. WEISSGLAS, avînd o mare admiraţie pentru TUDOR ARGHEZI, a rămas şi pînă astăzi în relaţii cu maestrul ARGHEZI, fiind foarte bine văzut în casa acestuia. / Fiind deportat în timpul prigoanei antonesciene în Transnistria, a avut tot timpul o atitudine cinstită, izvorîtă din convingerile lui democratice şi antifasciste. A scris în timpul deportării o serie de poezii publicate în 1946, după ce şi-a stabilit domiciliul la Bucureşti, în volum. / Atunci a intrat ca salariat în redacţia cotidianului „România liberă” şi de aproximativ 15 ani lucrează fără întrerupere acolo. După o muncă perseverentă a tradus capodopera lui GOETHE: „FAUST” partea I şi II. În această muncă colosală a fost sprijinit şi încurajat moraliceşte prin aprecieri pozitive de academicienii prof. TUDOR VIANU şi ALEXANDRU PHILIPPIDE şi de cel mai bun cunoscător al operei lui GOETHE la noi în ţară, OSCAR WALTER CISEK. Aceşti experţi au apreciat la justa ei valoare această traducere. Trebuie // (f. 87) menţionat că rareori se cunosc în literatură czuri ca cineva să traducă cu atît de desăvîrşit într-o limbă care nu i-a fost limbă maternă. / Traducerea a fost publicată sub pseudonimul ION IORDAN în editura „ESPLA” în două volume ale „Bibliotecii pentru toţi”. / După terminarea traducerii de „FAUST”, WEISSGLAS a lucrat ani de zile la o tragedie în versuri în care este înfăţişată răscoala robilor români sub conducerea marelui luptător pentru libertate, Spartacus./ Manuscrisul acestui poem dramatic se află actualmente pentru publicare la Editura pentru Literatură. / WEISSGLAS duce o viaţă foarte modestă şi serioasă dedicată muncii literare şi muncii profesionale, pe care o îndrăgeşte, trăind în mijlocul tovarăşilor lui de muncă, fiind şi însurat cu o fostă colegă româncă. Şi părinţii lui – tatăl este pensionar – trăiesc în Bucureşti. [...] (ACNSAS, I 210842, vol. 3, ff. 87-88.)
