Dacă va fi aprobată de Parlament, ceea ce nu este deocamdată cu totul sigur, la o reuniune plenară pe la jumătatea lunii iulie, Ursula von der Leyen va purta de-a lungul întregului său mandat de cinci ani povara de-a fi fost un candidat de compromis, ales in extremis, pentru singurele motive că este femeie și că aparține nominal grupului conservator PPE, principala formațiune transnațională din Parlamentul European (ea fiind o CDU germană, creștin-democrată).
Biografia ei este deja decorticată de toată lumea: acasă e considerată un politician slab, este acuzată că și-ar fi plagiat doctoratul, că a fost un prost ministru al apărării (Germania stă mult în urma majorității țărilor din NATO în chestiunea bugetului armatei) și că a fost și un prost gestionar, ba chiar că a angajat în condiții ciudate două firme de consulting: McKinsey și Accenture.
Înainte de a-i rezuma biografia, trebuie însă subliniat ceea ce este mai puțin evident: numirea ei e o victorie franco-germană! Va fi pentru prima oară când politicieni din Franța și Germania vor ocupa simultan președinția Comisiei (von der Leyen) și cea a Băncii Centrale Europene (BCE, Christine Lagarde) și că ambele sunt femei, vorbitoare de franceză și apropiate de cuplul Macron-Merkel.
De fapt, un german nu a mai ocupat acel post de la primul președinte, al primei Comisii, Walter Hallstein (1958–1967). De altfel, tatăl Ursulei von der Leyen a fost șeful de cabinet al lui Walter Hallstein, iar ea însăși s-a născut în Bruxelles în 1958, a copilărit acolo și este perfect francofonă și francofilă.
Prezența ei în fruntea Comisiei Europene, cu sprijinul lui Macron care a plasat-o în paralel pe Christine Lagarde la BCE, arată o revenire în forță a cuplului franco-german în instituții. Lucrul e întărit de numirea premierului belgian francofon Charles Michel în fruntea Consiliului UE. Charles Michel este un liberal (așadar tehnic din Renew Europe al lui Macron-Verhofstadt-Cioloș), un apropiat al lui Macron și un pro-european convins, versat în arta compromisului și a manipulării în culise.
Nu doar că principalele funcții sunt ocupate de politicieni din Germania-Franța-Belgia, dar a patra mare funcție, cea de „ministru de externe” al UE e ocupată de un socialist spaniol, Josep Borrell...
De altfel, e frapant de analizat la rece rezultatul final: nu doar că principalele funcții sunt ocupate de politicieni din Germania-Franța-Belgia, care funcționează în strânsă coordonare cu binomul Macron-Merkel, dar a patra mare funcție, cea de „ministru de externe” al UE (Înaltul Reprezentant) e ocupată de un socialist spaniol, Josep Borrell, al cărui șef, premierul Pedro Sanchez, acționează și el în strânsă coordonare cu Macron. Toți patru sunt francofoni și francofili.
Această axare a marilor funcții pe vechea Europă occidentală și în special pe Germania-Franța-Benelux (și Spania socialistă) pune și mai mult în lumină absența oricărei revendicări concrete din partea răzvrătiților estici (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, ba chiar și Bulgaria lui Boiko Borisov care a refuzat să sprijine un candidat bulgar, pe Kristalina Gheorghieva, sau pe lituaniana Dalia Grybauskaitė) încât apare acum limpede că tot ce au vrut acești estici, prin blocajul lor, nu a fost să își pună în valoare țările, regiunea și cultura politică și să obțină un post pentru cineva din est, ci doar să obțină cu orice chip să nu fie numit la Comisie olandezul Frans Timmermans, care le criticase derivele autoritare și care era pus pe întărirea valorilor europene. Odată obținută retragerea lui Timmermans, esticii au tăcut și au acceptat tot ce li s-a propus: o nemțoaică la Comisie, o franțuzoaică la BCE, un belgian la Consiliu, un spaniol la diplomație și un italian în fruntea Parlamentului European.
