Admirabilă, aplecarea editurii Tracus Arte pentru poezia poloneză contemporană – după ce că a făcut-o cunoscută cititorului de limbă română pe Wisława Szymborska (Premiul Nobel, 1996), cu Versiunea întâmplărilor, în 2018, iată-l acum şi pe Zbigniew Herbert (1924 – 1998), cu Labirint cu pereţii sparţi, în tălmăcirea & selecţia aceluiaşi neobosit Constantin Geambaşu, care semnează şi postfaţa cărţii, din care merită reţinut că: „Poezia lui Z. Herbert, un labirint de metafore, simboluri, parabole, a valorificat în mare măsură tradiţia lirică poloneză şi europeană, a îmbogăţit-o printr-un necontenit efort de reevaluare, lăsându-şi pecetea creatoare distinctă nu doar ca exponent al moştenirii culturale, ci în primul rând ca mesager puternic implicat în efortul consecvent de delimitare a Binelui de Rău în lumea contemporană, chiar şi atunci când chipul Răului e greu de desluşit”.
La fel de memorabilă este şi prefaţa poetei Ana Blandiana, de citit cu luare aminte cap-coadă – din lipsă de spaţiu, voi cita doar o mică secvenţă: „Secretul lui Zbigniew Herbert stă în felul plin de curiozitate în care, cu fiecare nou volum, încearcă o altă definiţie. Dar dincolo de acest secret, caracteristicile tulburătoare şi originalitatea discursului său – chiar dacă pot fi găsite şi la alţi poeţi de dinainte sau de după cărţile sale – constau în felul în care poetul nu apare nici o clipă dezvelit, dezbrăcat de un travesti, mereu altul, pe care îl foloseşte, în egală măsură, pentru a putea ataca şi pentru a se putea apăra. Poezia lui este o înaintare logică din cuvânt în cuvânt, din piatră în piatră, până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului şi se opreşte ţinându-şi respiraţia”.
Autor a doar şapte volume de versuri, dintre care Domnul Cogito (1974) a devenit un soi de purtător de cuvânt/ alter ego al poetului, dacă ar fi să aleg un singur poem care să-l reprezinte m-aş opri, pentru densitatea ideilor pe cm pătrat, la:
Pietricica
pietricica este o creaţie
perfectă
egală cu sine
îngrijindu-se de marginile sale
umplută perfect
cu sensul de piatră
cu un miros ce nu aduce aminte de nimic
nu stârneşte fiori nici dorinţe
căldura şi răceala ei
sunt juste şi pline de demnitate
simt o mare mustrare
când o ţin în palmă
şi corpul ei nobil
este pătruns de o căldură falsă
- Pietricelele nu se lasă îmblânzite
ne vor privi până la sfârşit
cu un ochi liniştit foarte clar
Cât despre prezenta antologie, cred şi eu că „prin traducerea în româneşte a lui Zbigniew Herbert între polonezi şi români se întinde încă o coardă de lumină” (Ana Blandiana).
7 octombrie ’19
