Ca în fiecare an, astăzi 27 ianuarie, în întreaga lume sînt comemorate victimele Holocaustului produs în ajunul și în cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Ziua Holocaustului este, de regulă, și un prilej de analize și comentarii pe tema anti-semitismului și a evoluțiilor politice ale momentului în diverse țări, cu predilecție în cele europene. Anul acesta, mai toți observatorii de presă par să fie de acord, că, pe plan european, inclusiv în Germania, se manifestă o accentuare îngrijorătoare a incidentelor și a manifestărilor, anti-semite, pe un fundal mai larg de xenofobie și populism, ca și un grad de indiferență la nivel politic sau de tratare politicianistă a fenomenului.
Între manifestările cele mai pregnante organizate de Ziua Holocaustului se detașează o expoziție online, realizată de memorialul și institutul de cercetare Yad Vashem de la Ierusalim, sub titlul „Ultimele scrisori din Holocaust”. Scrise în mai toate limbile europene și provenind din Austria, Rusia, Franța, Germania, Letonia, Olanda, Polonia, România etc. scrisorile au fost grupate pe perioadele în care au fost scrise și pe site-ul Yad Vashem publicate pe cîteva pagini diferie, în limba germană, franceză și engleză.
Postul de informații radio al landului german Hessen, Hr Info, relata la Frankfurt, în cursul dimineții de astăzi un program special despre expoziția de la Yad Vashem, alegînd să o ilustreze o ultimă scrisoare - inedită - provenită de la Chișinău. Am mers pe urmele ei, pe site-ul Yad Vashemului. Scrisoarea face parte dintr-un set de zece ultime epistole ilustrînd anii 1941-1942 și deschide pagina în limba germană a expoziției.
La 9 octombrie 1941 - data lichidării ghetoului în care au fost deținuți evreii din Chișinău de către autoritățile regimului Antonescu, înaintea deportării lor în Transnistria – Ida Goldiș, o tînără în vîrstă de 24 de ani, internată împreună cu fiul ei Vili, în vîrstă de trei ani și cu o soră mai tânără, Doba, expedia o scrisoare adresată altei surori, Clara, aflată, împreună cu părinții lor, în România.
Clara și Doba au supraviețuit Holocaustului și au emigrat ulterior în Israel. În 1979, Doba a furnizat primele date în memoria surorii ei Ida și a fiului ei Vili, iar în cele din urmă fiica Dobei, Yehudit Shelley, care lucra la arhiva Yad Vashem, a predat memorialului scrisoarea originală în limba română păstrată de familie.
Am transcris-o în cea mai mare parte de pe fotografiile expoziției online, fiind un document ce merită și trebuie cunoscut atât de către istoricii din R. Moldova și din România, cât și de publicul larg din cele două țări, în care antisemitismul este departe de a fi fost eradicat, așa cum o atestă de relativ multe ori și postări trimise pentru forumul Radio Europa Liberă...
9/X/[1]941
Scumpa mea Clara
Eri v-am expediat o c[arte].p[oștală]. care, dacă o veți primi vă va întrista. Îți scriu ție acum, Clara, prin bunăvoița acestui domn, și te rog să nu citești mamei adevărul pentru că e groaznic și nu vreau să influențeze asupra sănătății ei și așa șubrede. Surioară scumpă, de câteva zile planează asupra capetelor nostre o primejdie grozavă. Trebuie să fim trimiși pe jos în sudul Ucrainei (așa se spune...) pentru a fi colonizați acolo.
Îți închipui situația noastră când trebuie să mergem așa un drum pe jos, zilele sunt atât de friguroase, cu un copil mic și numai cu atât bagaj cât poți să duci, ceeace înseamnă numai alimente pentru drum. […] urmează să fim trimiși în serii a câte [...] ca până în patru zile să nu mai rămâie niciunul aci. Prima serie a plecat eri, între ei este și Roza cu copiii. Dumnezu să-i aibă în paza lui. Tot eri, comunitatea noastră de aci au trimes un delegat și am fost amânați pentru 24 de ore deocamdată, și se speră pentru 6 luni, ceea ce înseamnă până în primăvară. La ora 6 vom primi un răspuns sigur. Vă închipuiți panica noastră. Se poate, dacă se amână, să fie întoarsă seria care s-a trimis. Te rog, scumpa mea, răspunde-mi câteva rânduri prin acest domn. Poate ne vor mai găsi aici și poate acestea vor fi ultimele ce voi mai primi de la voi. Scumpa mea, lucrurile ce ne-ați trimis ne-au prins f. bine și ne-au venit la timp. Tot astfel cu banii...
[...] Am împletit un fular gros pe care să-l pun la gâtul lui Viluș, cine știe câte zile o să fim pe drum; cel puțin să dea Dzeu să fie timp frumos. Te rog să nu împrăștii această veste, pentru ca să nu aibă neplăceri domnul care are bunăvoința să ne servească...
Draga mea, te rog să ai grijă de mama, că numai cu ea ai rămas... Nu te despărți niciodată de ea. Cât te invidiez că ai fericirea să fii lângă dânsa. Ții minte când te învinuiam că ești prea fricoasă, că ești inactivă. Omul trebuie să încerce, să se zbată, nu regret nimica. Am învățat să cunosc viația, am avut și bine și rău, așa e viața omului. Singurul lucru pe care îl regret este că copilul nu o să vă mai vadă poate vreodată. Sufăr enorm, aveam așa o speranță că am să vă revăd și acum am pierdut totul. Odată, numai odată, să vă mai fi văzut. Și apoi putea să se întîmple de o mie de ori mai rău.
Adio! scumpii mei, mama mea dragă, tată bun. Voi ați fost prima rază de soare ce mi-a încălzit viața. N-am s-o păstrez, am părăsit-o fără să întorc măcar odată capul, eram prea plină de iluzia viitorului ca să mai gândesc. Ții minte surioară, mă simțeam prost că plângeai la despărțire. Ți-am imputat de ce mă plângi și că doar nu plec să mor. Iartă-mă... eu am fost cea proastă, am fost ușuratecă, am crezut că tot ce zboară se mănâncă, poate am fost prea tânără. Dar la ce bun să caut scuze. Regret din suflet că nu mi-am dat seama când am plecat de importanța momentului, că nu v-am privit mult, mult, să-mi rămâie icoana voastră în suflet, să vă fi strâns în brațe tare, să nu vă fi dat drumul. Acum zadarnic întorc brațele deznădăjduite... Viața și-a înfipt cu cruzime ghearele în soarta noastră și oricât am căuta să ne apropiem de voi, ne smulge, ne depărtează. Aș fi vrut să viu la voi, (doar eram acum atât de aproape), să mă culc la picioarele voastre, obosită de atâtea grele încercări; acolo să-mi regăsesc odihna să nu mai plec de lângă voi. De câte ori am stat noaptea cu ochii deschiși și retrăiam în gînd momentul revederii. Mă îmbătam de acest gând, îl terminam și iar începeam să visez trează. Acum nu mai sper nimic. Dzeu nu a vrut să ne revedem. probabil că am păcătuit mult.
Adio scumpa mea soră. Fii fericită, să creșteți sănătoasă scumpii tăi copilași. Sărută-i de mii de ori pe ochișorii lor dulci. Reveliuica oare mă mai ține minte? Să dea Dzeu să-l revezi cât mai curînd pe Carol și să vă trăiți fericiți viața, lipsiți de suferință și zbucium. Sărută din partea mea pe tata și pe mama. Să fie sănătoși și să ajungă vești și zile mai bune. Vilică vă sărută de mii de ori...
A voastră pentru totdeauna, cu gândul la voi,
Ida
P.S. Scumpă Clara, azi e a doua zi și s-a mai amânat pentru 48 de ore și sînt speranțe să fim salvați. Așa că să nu te necăjești de cele scrise. Te sărut cu dor, Ida
***
Așa cum se știe bine astăzi grație documentelor și publicațiilor științifice, în primul rînd ale regretatului istoric Jean Ancel, de la Yad Vashem, și ale lui Paul A. Shapiro, cercetător la Muzeul Holocaustului din Washington, care în 2015 a publicat ultima monografie dedicată Ghetto-ului din Chișinău, deportarea evreilor în lagărele din Basarabia și peste Nistru, în Transnistria epocii, s-a petrecut în final fără amânări reale, cu brutalitate, conform unui plan bine stabilit. Memoriile repetate adresate în acele zile de Wilhelm Fildermann, șefului statului, Ion Antonescu, nu au putut opri Holocaustul.
Începerea „evacuării” ghetto-ului din Chișinău la 8 octombrie, „ca urmare a ordinelor emise de autoritățile militare” române, era comunicată în aceeași zi printr-o notă a șefului Comisariatului de Poliție al Ghetto-ului, Comisarului Poliției din Chișinău. Nota confirma informațiile date familiei sale de către Ida Goldiș, despre proiectata deportare („completa evacuare”) în decurs de patru zile.
Confirmată era și jefuirea celor deportați, obligați să ia cu ei doar ceea ce puteau purta pe drum, nota amintită raportînd că „bunurile de mare valoare, în special lucruri foarte fine, de bună calitate și aproape noi, au fost luate” de la deportați. Cu o zi înainte, la 7 octombrie, evreilor internați li se permisese să vîndă într-un talcioc „o mare cantitate de bunuri de gospodărie, haine, ceramică, covoare, vîndute la prețuri bune. Cumpărătorii au fost țărani, funcționari de stat și numeroși domni ofițeri, pe baza unor aprobări semnate de comandanții lor.”
Surorile Ida și Doba au fost forțate să facă drumul spre Transnistria pe jos, împreună cu ceilați deportați din ghetto. Pe micul Vili l-au purtat alternativ pe spate într-un soi de rucsac cusut de ele. La începutul anului 1942, copilul care împlinea trei ani, a murit înghețat în frigul sălbatic al iernii moldovene. Ida, complet deprimată, a murit câteva zile mai târziu după ce a băut apă contaminată. Cel care scosese scrisoarea din ghetto către sora ei Clara, fusese un muncitor moldovean ce lucra împreună cu Doba la brutăria ghetto-ului. Doba avea să supraviețuiască, la fel ca și Joseph, soțul Idei, aflat la aceea vreme într-un batalion de muncă al armatei române.
