Punct și de la capăt: despre cărți, despre citit și apetitul pentru spiritualitate (VIDEO)

Câte vieți trăiește un om care are năravul cititului? Despre asta v-am tot vorbit, adică despre utilitatea lecturii. Astăzi o să vorbim despre utilitatea scrisului pentru cei care au fost înzestrați cu un asemenea talent. Cu cine vorbim, aflați imediat. Încercăm să vă convingem că Europa Liberă nu este doar despre politică, doar despre actualitate, dar și despre ceea ce rămâne peren, ceea ce e cea mai valoroasă moștenire pe care o pot lăsa contemporanii noștri, adică vorbim despre cărți, despre citit, despre apetitul pentru spiritualitate. Pentru asta i-am invitat pe doi scriitori, ambii având tangențe directe cu Europa Liberă, pentru că e Emilian Galaicu-Păun, cel care ține o rubrică de lectură la noi, la Europa Liberă, dar și blog, și Iulian Ciocan, care ține zilnic „Realitatea de dimineață”, o rubrică, la fel blog la Europa Liberă, dar ambii sunt scriitori și de acum încolo au și un brevet special scris în limba engleză, și-au scos cărțile la o prestigioasă editură americană. Iată de ce astăzi sunt în studioul Europei Libere în această ipostază. Editura cum se numește o să ne spună Iulian Ciocan.

Punct și de la capăt: despre cărți, despre citit și apetitul pentru spiritualitate

Iulian Ciocan: „Se numește Dalkey Archive Press.”

Europa Liberă: Dalkey însemnând?... Acesta-i un nume propriu de la fondatori?

Iulian Ciocan: „Cred că-i un nume propriu mai curând.”

Europa Liberă: Deci, o editură americană care, așa cum am înțeles vorbind în culise, se ocupă mai mult de literatura din străinătate. Emilian Galaicu-Păun și-a scos la această editură „Țesutul viu”. Cine a citit „Țesutul viu” în prima sau în a doua ediție, poate să înțeleagă de ce o să-l întreb pe Emilian Galaicu-Păun cum de au penetrat americanii Țesutul acesta viu. Este o nebunie curată să traduci un asemenea text, dar americanii cred că la viața lor au văzut și alte texte. Iulian și-a scos „Înainte să moară Brejnev”, carte care pe mine m-a impresionat mult. Ce au aflat americanii despre Moldova, dacă este despre Moldova în cazul cărților Domniilor Voastre?

Emilian Galaicu-Păun: „Aș începe prin a spune că această editură este foarte interesată de literaturile europene și dacă te uiți atent în catalogul lor, vei vedea autori georgieni, bulgari, sârbi, albanezi, sloveni, ruși și, bineînțeles, români. Românii sunt foarte bine prezenți. Aș zice că peste 70 de procente din autorii acestei mari edituri americane sunt, de fapt, din țările europene și nu numai.”

Europa Liberă: De ce europene? De acolo se trag ei și poate asta vor să vadă, de unde li se...

Emilian Galaicu-Păun: „Asta este. Probabil că este o literatură care dă tonul acum în lume. Piața europeană la ora actuală este una extrem de dinamică. Dacă mă uit la ce a apărut în ultimii 10 ani, și pot să spun la zi, deci am citit foarte atent, sunt polonezi, sloveni, slovaci, albanezi, cehi, maghiari etc., etc. există o literatură foarte, foarte vie scrisă de autori între 30 și 40 de ani și care dacă prinde în America oferă un portofoliu foarte consistent.”

Europa Liberă: Cantitativ, intelectual, când spui „dinamic”, asta ce înseamnă?

Emilian Galaicu-Păun: „Asta înseamnă modalități de abordare, asta înseamnă o prezență care suscită interesul de la bun început. Deci, sunt autori care odată publicați în limbile lor, să zicem, de o circulație restrânsă, la scurt timp apar în germană, în franceză, în engleză, lucru extrem de important. Vizibilitatea lor este într-o creștere, este ca și cum mai multe limbi importante sau civilizații, dacă vrei, importante europene au pus luminile pe ele. Că americanii sunt atenți și aș aminti, și Iulian va confirma lucrul acesta poate cu un plus de amănunte, această editură are și un sediu la Dublin. Așa-i?”

Iulian Ciocan: „Da!”

Emilian Galaicu-Păun: „Deci, e și un sediu irlandez. Cărțile noastre sunt traduse printr-un program european.”

### Vezi și... ### Premiul Naţional „Mihai Eminescu” 2020, în două feţe

Europa Liberă: Dar să ne întoarcem. Ce au aflat americanii, cititorii tăi, de exemplu, nou sau în general despre Moldova? Te-a preocupat asta, îi preocupă pe editori sau nu ai ambiția asta, e suficient să afle despre dumneata?

Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că au aflat nu atât despre Moldova, pentru că Moldova e o prezență aproape simbolică aici. Este, de fapt, o țară fie mai de vis sau RM, sau nu știu, deci nu e foarte, foarte clar că este Moldova. Un cititor atent va înțelege că-i Moldova.”

Europa Liberă: Dar va înțelege că e spațiul est-european?

Emilian Galaicu-Păun: „E adevărat, dar va înțelege că este un spațiu ex-sovietic și că, de fapt, e un spațiu tipic pentru țările ex-sovietice. Eu cred că a fost un lucru esențial că din punct de vedere literar noi suntem cu tehnicile la zi. Romanul meu este unul textualist prin excelență. Mihai Iovănel spunea chiar textualism atroce, deci o metodă care a început...”

Europa Liberă: Spune pentru cei care nu știu ce înseamnă „textualist”.

Emilian Galaicu-Păun: „Asta înseamnă să conectezi la realitate biblioteca. Și eu cred că cărțile citite fac parte din biografia noastră, sunt cărți care au aceeași însemnătate ca și niște întâlniri pe care le avem în viață, ca niște istorii, ca niște provocări sau drame. Cred că pentru americani este interesant să vadă ceea ce se întâmplă în aceste spații la zi, de aceea bănuiesc că acum nu se vor precipita să traducă, să zicem, un roman de Druță sau știu eu cine din autorii cumva patriarhali de aici, pentru că va fi o cu totul altă epocă. Eu cred că foarte mult contează și tehnicile de scriitură și contează foarte mult să prinzi un relief în mișcare, or, relieful european acum este extrem de dinamic.”

Europa Liberă: Te-au luat drept tânăr sau deja copt?

Emilian Galaicu-Păun: „Bună întrebare...”

Europa Liberă: Nu, când ai zis că te contrapui cu niște clasici...

Emilian Galaicu-Păun: „Nu e vorba de contrapunere între clasici și moderni, e vorba de abordarea textului, e vorba de scriitură și narațiune, dacă vrei.”

Punct și de la capăt: despre cărți, despre citit și apetitul pentru spiritualitate

Europa Liberă: Iulian, cum răspunzi dumneata la întrebarea asta: ce vor fi aflând americanii? Brejnev este imediat un marcher care probabil le-a atras atenția, dar dincolo de acest marcher?

Iulian Ciocan: „La întrebarea asta foarte complicată cred că cel mai ușor ar răspunde americanii, dar impresia mea este că totuși ei ar putea să afle ceva nou despre Uniunea Sovietică, pentru că eu cred că ei o cunosc în mare măsură cumva printr-o filieră rusească. Uniunea Sovietică pe care o cunosc americanii este Uniunea Sovietică văzută prin ochii rușilor în mare parte, a autorilor ruși mari, importanți.”

Europa Liberă: Iată citeai adineaori lista și unul este Bitov, de exemplu.

Iulian Ciocan: „Exact, Bitov. Și atunci, eu mă gândesc că n-ar fi rău ca acești americani să cunoască și o Uniune Sovietică periferică văzută prin ochii unui moldovean. Și aceasta s-ar putea să fie un pic diferită de Uniunea Sovietică descrisă în romanele rușilor.”

Europa Liberă: Eu, de exemplu, dacă aș face apologetica romanului dumitale, aș spune că ai surprins, în primul rând, oamenii ăștia care nu sunt sovietici, deși în aparență sunt sovietici și ușurința cu care spațiul acesta în general putea să dispară, am impresia.

Iulian Ciocan: „Ceea ce m-a interesat pe mine foarte mult când scriam acest roman, era cumva să arăt niște lucruri existente în cotidianul sovietic, care implacabil duc la prăbușirea colosului acesta politic, URSS. Eu îmi amintesc, copil fiind, că de fapt existau niște lucruri care ca și cum îți spuneau: „Dle, peste o vreme se va prăbuși”. Deci, ceva nu merge. Și lucrul acesta se vedea chiar în cotidian. Și vă dau un exemplu foarte simplu: eu eram un pionier sovietic, care la școală eram învățat să iubesc partidul și Marele Octombrie, dar veneam după lecții acasă și împreună cu un prieten de-al meu aruncam cu roșii stricate în capul unui veteran care trecea pe sub balconul meu.”

Europa Liberă: Deși la școală vă obliga să-i respectați, să le cântați osanale...

Iulian Ciocan: „Exact! Și-i respectam, dar și aruncam aceste roșii, ne piteam după balustradă acolo și râdeam în hohote, râdeam spasmodic. Deci, ce se întâmpla? Era un fel schizofrenie, sciziune, ca să zic așa, a eului. Aveam această plăcere ca să arunc aceste roșii în capul unui veteran, ceea ce era o blasfemie până la urmă.”

Europa Liberă: Și lucrurile astea înțeleg că sunt ca un simbol la tot ceea ce se întâmpla, că una se fuma, alta se spunea?

Iulian Ciocan: „Exact! Deci, era un soi de aparență, iar dincolo de ea, de fapt, se ascundeau multe alte lucruri.”

Europa Liberă: Hai să vă întreb și altceva. Recent, într-un articolaș despre Gala Filmului, o autoare anonimă sau autor anonim, cine-o fi fiind, a spus cam așa că „gala a arătat că au priză filme care vorbesc urât despre Uniunea Sovietică”. Ca și cum asta-i rețeta: dacă vrei să iei un premiu, trebuie să vorbești urât despre Uniunea Sovietică. Să vă întreb și eu de maniera asta provocatoare: nu cumva se vinde ceea ce vorbește în termenii ăștia despre trecutul sovietic – tot ce a fost îi nasol? Noi analizăm primitiv, dar „Moscva-Petușki” are succes, pentru că surprinde într-o terminologie absolut spectaculoasă acest trecut.

Emilian Galaicu-Păun: „Haideți să ne amintim de lucrul acesta foarte important, de acel limbaj de mucava, acel limbaj profund ideologizat în care vorbea literatura, presa, mass-media din Uniunea Sovietică. De unde a apărut romanul gen „Moscva-Petușki”? Tocmai din sentimentul acesta de disidență la subsol, underground. Haideți să ne amintim că „Moscva-Petușki” a circulat înunderground. Venicika Erofeev, Benedict Erofeev, autorul nu a apucat să-și vadă cartea tipărită. Se prăbușise Uniunea Sovietică, el nu a apucat, pentru că prima ediție oficială sau, să zicem, pe piața media rusească a romanului „Moscva-Petușki” a fost în ‘92 sau ’93, până atunci a circulat în samizdat, a fost tradus într-o mulțime de limbi, n-a primit niciun ban pe chestia asta. Întorcând tema spre scrierile noastre, și în cazul lui Iulian, și în cazul meu cred că are loc o reașezare a limbajului în matricea adevărului sau în matricea firescului. Iulian zicea de surprinderea micilor realități cotidiene, pe mine m-a ocupat la un moment dat să pot reproduce cadrul din jur cu acele cuvinte. Mi-a fost foarte greu, de exemplu, să refac în capul meu niște frazări ale bunicii mele, care nu cunoștea limba rusă și care vorbea cum se vorbea, să zicem, în interbelic încă, pe ea ca și cum puterea sovietică nu a reușit s-o clintească...”

Europa Liberă: Dar tu o faci pe chirurgul sau iei atitudine față de acest trecut și e valabilă întrebarea: tu îți iubești copilul acela care arunca cu roșii? Îl iubești, îl condamni sau pur și simplu fotografiezi în varianta engleză ce au să vadă oamenii aceștia?

Emilian Galaicu-Păun: „N-am luat atitudine, am încercat să fiu foarte, foarte neutru, am încercat să fiu un fel de narator flaubertian care a luat distanță, dar a urmărit cu mare-mare atenție și într-un fel a intrat sub pielea personajului. Aș putea împinge puțin mai departe această idee, de fapt, fiecare personaj sunt eu, pentru că l-am reconstruit cu metodele mele, ca și cum aș fi montat în fiecare personaj mai multe aparate de vedere, de înregistrare, de sunete, de mirosuri ș.a.m.d. pentru a înregistra cam toată realitatea, nu doar una subiectivă, a mea, am încercat să nu fac nicio clipă propagandă pro sau contra. Eu nu pot să spun, de exemplu, că acest roman este antisovietic, el cred că este în sensul în care prezintă o realitate altfel decât textele consacrate.”

Europa Liberă: Eu dau numai o scenă antisovietică strigătoare la cer: copilul acela care trece granița. Acolo, în aparență, ca și cum e un fel de umor, dar e o scenă atât de sinistră...

Emilian Galaicu-Păun: „Sunt foarte multe scene tragice decupate de acolo...”

Europa Liberă: Da, multe, multe...

Emilian Galaicu-Păun: „Dar ele sunt scrise cumva neutru, realitatea însăși trebuie să fie vorbitoare, fără să bag adjective, fără să spun că „mama sufocată de...” sau că „copilul care era un nu știu ce”. Deci am scos adjectivele, am scos atributele, totul este pe factologie, dar sigur că cu lux de amănunte...”

Europa Liberă: Și cu umor?

Emilian Galaicu-Păun: „Există și pasaje de umor, dar este un umor mai degrabă de autoapărare.”

Europa Liberă: Iulian, sunt foarte curios dacă americanii au surprins atitudinea asta sarcastică prin definiție, nu?

Iulian Ciocan: „Da, eu cred că am umor. Acum nu știu ce zic alții, dar cred că am suficient umor în romanul meu. Iar întrebarea ta era: „Poate să-ți aducă succes atitudinea asta batjocoritoare la adresa Uniunii Sovietice”? Răspunsul este: mai curând nu. Mie nu mi-ar plăcea să citesc un text în care realitatea sovietică este văzută ca un fel de iad, în care naratorul plânge și zice: „Cât de prost am trăit noi în Uniunea Sovietică, vai cât de greu ne-a fost!

Vai, ne-au deportat, ne-au distrus, ne-au nimicit!”. Mi se pare din start o perspectivă păguboasă, neinteresantă. Eu fac altfel, cel puțin. Perspectiva mea este a unui narator care, în același timp, ironizează realitățile acestea sovietice și, în același timp, încearcă să găsească binele atâta cât el poate exista acolo.”

Europa Liberă: Hai să te întreb altfel. Poate țicnit, dar o să te întreb în felul următor - urmare a destrămării Uniunii Sovietice, nouă ni s-a amputat o parte a corpului, un membru sau în general ne-am despărțit de corpul de bază în funcție de cât am trăit în Uniunea Sovietică sau cât ne simțim aparținând acestui spațiu. Iată, atitudinea față de membrul amputat sau atitudinea membrului față de corpul care a rămas până și scuipatul, că el îți aparține și cumva dacă intră un gândac în scuipat te gândești: măi, dar acela e scuipatul meu, chiar dacă îi murdar pe trotuar, darămite corpul acesta amputat?

Iulian Ciocan: „În general, realitatea sovietică este dramatică, dar tu ca narator n-ar trebui să plângi și să spui, uite, cât de dramatic era. Tu ar trebui pur și simplu ca scriitor să înmoi acest dramatic în grotesc, să fii cumva imparțial cu personajele tale. Eu, de exemplu, am personaje diferite: am un veteran, o am pe mama, mă am pe mine, da, un fel de alter ego, deci, un soi de pionier sovietic.”

Europa Liberă: Există femeia peste care cade macaraua, da?

Iulian Ciocan: „Există și femeia peste care cade macaraua...”

Europa Liberă: Acolo chiar ești empatic.

### Vezi și... ### Ascultînd cu admiraţie vorbăria politicienilor

Iulian Ciocan: „Da, pentru că eu, în același timp, sufăr cu personajele mele, eu le înțeleg foarte bine și, în același timp, le ironizez. Deci, eu cred că realitatea sovietică e ceva, e un soi de dramatic înmuiat în grotesc, așa mi se pare mie. Iată asta e ceea ce vreau să fac eu: un soi de dramatism înmuiat în grotesc, în ironie.”

Europa Liberă: Revin la întrebarea cu cazanul acesta european. În ce măsură, inclusiv literatura modernă din Republica Moldova își păstrează identitatea proprie, mai ales că literatura din Basarabia mai are încă o problemă: ea trebuie să se integreze în literatura românească, dar, în același timp, să facă o voce distinctă?

Emilian Galaicu-Păun: „Problema asta a doua este de mult rezolvată cred că în cazul autorilor care și-au dat măsura talentului, nu cred că cineva vorbește acum despre a cincea roată la căruță, ca să citez celebra formulă a lui Ion Simuț, cu care taxase la un moment dat literatura scrisă aici. Dacă mă uit, de exemplu, la Dicționarul General al Literaturii Române este un articol foarte serios despre Iulian Ciocan. L-a scris cred că Paul Cernea, dacă nu mă înșel.”

Iulian Ciocan: „Unde?”

Emilian Galaicu-Păun: „În Dicționarul scriitorilor...”

Iulian Ciocan: „Nu l-am văzut...”

Emilian Galaicu-Păun: „Da, este un text pe câteva pagini, este un text pe 4-5 pagini despre subsemnatul al lui Mihai Iovănel și despre mulți alții, adică literatura română scrisă aici este prezentă nu doar prin figuranți...”

Europa Liberă: În același timp, și Busuioc, și Beșleagă...

Emilian Galaicu-Păun: „Da, da, bine, ăștia deja sunt omologați și, în cazul unora, destul de greu s-a întâmplat lucrul acesta. Asta, pe de o parte, pe de altă parte, apropo de cazanul european. În acest cazan fierbe de ceva timp și Tatiana Țîbuleac cu cărți traduse în franceză, spaniolă, germană; Iulian cu cărți în slovacă, cehă, bulgară și franceză. Deci s-au tradus fragmente, pasaje mari din „Țesut...” în germană, în franceză și bănuiesc că o să urmeze și cărțile...”

Europa Liberă: Oleg Serebrian, în germană...

Emilian Galaicu-Păun: „Serebrian, în germană. Și interesul acestor piețe de carte, pentru că până la urmă vorbim despre niște piețe de carte care trebuie nu pur și simplu să facă efortul de a transpune dintr-o limbă în alta, dar să facă cunoscut cititorului un anumit fel de a fi. Și eu cred că – ca să unesc două întrebări – aici pur și simplu niște texte nihiliste la adresa fie a Uniunii Sovietice, fie a nu știu ce alt sistem, fie a fostei Iugoslavii, per total cred că nu ar merge, cred că lumea caută niște atitudini nuanțate, în care și acel trecut sovietic sau iugoslav, ca să dau două exemple de confederații, este văzut în ansamblu.

Anii din Uniunea Sovietică fac parte din istoria noastră, n-ai cum, deci, oamenii care au făcut armata, care au făcut studii... Eu am făcut studii la Moscova și nu au fost cele mai proaste studii. Din contra, ceea ce am învățat în trei ani de zile la Moscova, nu cred că am făcut aici la facultate, pentru că a avut o foarte mare libertate și am avut o bibliotecă enormă la dispoziție, Biblioteca de limbi străine. Bun, ceea ce am citit din literaturile țărilor de curând apărute, de exemplu, am citit un bosniac formidabil, Faruk Sehic, are 33 și ceva de ani, a luptat în războiul din Iugoslavia, a scris o carte cutremurătoare („Cartea râului Una”), dar nu este o carte partizană, nu poți să spui că aceasta este cartea luptătorului împotriva sârbilor. Bine, a luptat împotriva sârbilor fiind bosniac, dar încearcă să vadă tot mecanismul, cum funcționa acea patrie care nu mai există.”

Europa Liberă: În fond, face ceea ce face literatura: om în anumite circumstanțe?

Emilian Galaicu-Păun: „Omul în toată complexitatea lui și cred cu tărie și în continuare că, dacă se vor traduce niște autori de aici, redactorii de carte sau editorii vor merge tocmai spre niște texte nepartizane, vor încerca să vadă niște atitudini umane, vor încerca să descopere, dacă vreți, basarabeanul nu în sensul de homo-moldovano-sovieticus, dar ceva mai complex decât atât.”

Europa Liberă: Iulian, dumneata principial nu scoți cărțile la editurile din Republica Moldova. Atunci întrebarea iarăși provocativă/provocatoare: dacă ai ajuns să fii tradus în aceste limbi și te-ai băgat în cazanul european prin filiera românească, nu, ca scriitor român, cu o poliță de cărți scoase în România?

### Vezi și... ### Eco delivery cake!

Iulian Ciocan: „Da, bineînțeles, filiera românească este importantă și cumva indispensabilă pentru un scriitor basarabean.”

Europa Liberă: De ce? Pentru că vorbim aceeași limbă?

Iulian Ciocan: „Pentru că tu scrii în limba română. Și atunci, vrei, nu vrei, volens nolens tu ești legat de literatura română.”

Europa Liberă: Da, dar, în plus față de ce au românii, ai experiența acestui spațiu și Tania Țîbuleac ilustrează asta.

Iulian Ciocan: „Eu vreau să spun altceva. Aici există un mic pericol, din punctul meu de vedere, pentru un scriitor basarabean. Trebuie să te sincronizezi cu literatura română, trebuie să te integrezi în literatura română, dar am impresia că dacă rămâi doar la această fază, mi se pare că e prea puțin pentru tine și s-ar putea pur și simplu să dispari ca autor, vreau să zic chiar așa. Adică, în mod normal ar trebui să ai niște traduceri în limbi străine, pentru că asta îți permite cumva să ieși din acest spațiu, care mie totuși..., el este foarte frumos, este al nostru, dar mi se pare pe alocuri sufocant și nedrept. Tu poți să fii foarte valoros și pe tine pur și simplu aici te strivesc. Ieșind în afară, având o simplă traducere undeva la o editură străină, tu ai șansa să fii apreciat, ai șansa să fii cumva văzut fără parti-pris-uri și să te bucuri de niște recenzii care nu țin cont de ce ți se întâmplă aici, de prieteniile tale de aici. Asta este foarte important. Pur și simplu, dacă n-aș avea aceste traduceri, eu m-aș lăsa de scris.”

Europa Liberă: Deci, îți testezi adevărata ta valoare?

Iulian Ciocan: „Absolut!”

Emilian Galaicu-Păun: „Aș avea aici un mic bemol. Este adevărat că funcționează, din păcate, piața de carte și piața de critici literari, care foarte mulți dintre ei știu deja că sunt pe lângă niște edituri și atunci fac, într-un fel, volens nolens fac parti-pris-uri acestor edituri prin autorii pe care-i publică editurile respective. Pe de altă parte, mecanismele acestea de traducere probabil sunt destul de complexe, le scapă uneori niște cărți extraordinar de importante, dar nu știu din ce motive. Mă gândesc, de exemplu, cu o tristețe imensă la un prozator de calibru universal, de calibru, dacă vreți, american și un mare iubitor de literatură americană, Alexandru Vlad, regretatul scriitor Alexandru Vlad...”

Iulian Ciocan: „Un prozator foarte bun...”

Emilian Galaicu-Păun: „Extraordinar, da, deci un prozator extraordinar.”

### Vezi și... ### Nu mai contează ce faci. Contează cum arăţi!

Europa Liberă: De ce a rămas în umbră?

Emilian Galaicu-Păun: „Nu, bun, s-au tradus niște fragmente. El a scris mult, are niște romane foarte complexe și foarte voluminoase...”

Iulian Ciocan: „«Ploile amare»…”

Emilian Galaicu-Păun: „Exact! „Ploile amare”, un volum de 500 și ceva de pagini, l-am și prezentat la Europa Liberă...”

Europa Liberă: Adică ar fi trebuit el să fie tradus, ca să fie cunoscut în afară?

Emilian Galaicu-Păun: „Cred că mai mulți autori. Același Gheorghe Crăciun este nedreptățit de traduceri, pentru că s-a tradus puțin, s-a tradus după rusă în franceză, dar la o editură foarte mică, practic, invizibilă...”

Iulian Ciocan: „Scuză-mă că intervin, dar scurt o să zic. Explicația, din punctul meu de vedere, este simplă: oamenii care mor, din păcate, cumva nu mai sunt foarte vizibili. Aici e o problemă, da.”

Europa Liberă: Dar cei care au norocul să moară în apogeu, dimpotrivă, scot tiraje postume.

Emilian Galaicu-Păun: „Pot să spun un detaliu foarte important și asta, apropo, spune foarte multe despre felul în care sunt receptați și traduși. La un moment dat, o editură franceză a fost interesată de Ștefan Agopian, care este formidabil, este foarte greu de tradus, pentru că umbli la bijuteriile limbii, deci umbli la finețuri. Este un autor de mare rafinament, erau deciși să traducă, dar, bineînțeles, ca un editor important ce se afla, s-a gândit că traduc cartea asta și după asta vin alte cinci-șase cărți ale respectivului autor și iese în câștig. Și a întrebat: dar ce vârstă are autorul acesta? – 70 de ani. – A, nu, mulțumesc.”

Iulian Ciocan: „A, deci există și percepția editorilor?”

Emilian Galaicu-Păun: „Există și treaba aceasta. Deci, dacă un autor este în vogă și el este ca o mină sau ca un puț de petrol din care se poate pompa încă nu știu câți barili de petrol, este OK. Gheorghe Crăciun, din păcate, nu mai este de mult în viață. Sandu Vlad era în viață până acum câțiva ani de zile și-i apăruse în 2001 prima ediție a „Ploilor amare”, dar mă gândesc ce editor, de exemplu, francez sau german s-ar fi băgat să traducă un autor necunoscut cu un roman de 500 și ceva de pagini. Este o investiție enormă și vreau să spun că partea de traducere propriu-zisă costă cel mai scump, nu tipărirea și nu hârtia, dar munca de transpunere a unei opere...”

Iulian Ciocan: „Da, munca traducătorului...”

Emilian Galaicu-Păun: „Altfel se plătește în Uniunea Europeană traducerea...”

Europa Liberă: Da, și după care trebuie să reziste această traducere, pentru că mulți cunoscători care pot să compare diferite traduceri cât de departe a plecat. Acum, dvs., apropo, sunteți siguri că traducerea este impecabilă?

Emilian Galaicu-Păun: „Pot să spun, am câteva reacții deja la traducerile lui Alistiar Ian Bluth, care este și el un prozator - lucru foarte important -, nu este un traducător pur și simplu, este un prozator care debutează și el acum, la 50 de ani, la această editură. Are o experiență în spate extraordinară, a câștigat și un premiu important în Marea Britanie pentru traducerea lui Vosganian, a tradus Gabriela Ovanestian, care este o traducătoare foarte complexă...”

Europa Liberă: El de unde cunoaște româna atât de bine?

Iulian Ciocan: „S-a stabilit în România, e căsătorit cu o româncă.”

### Vezi și... ### Anastasia GAVRILOVICI. Industria liniştirii adulţilor

Europa Liberă: De origine e?

Iulian Ciocan: „Este britanic...”

Emilian Galaicu-Păun: „Ca să dau exemplul până la capăt, deci am certitudinea și am și confirmare. Mi-a scris și Sorina Antohi, a luat cartea de la Amazon, a citit și a zis că e o traducere excepțională. Și m-a bucurat treaba asta. Cât de importantă este traducerea bună, dau exemplul lui Savatie Baștovoi. A avut un noroc extraordinar de Laure Hinkel pentru franceză și „Iepurii nu mor”, dacă vă amintiți, a avut o presă formidabilă în Franța, inclusiv în „Le Figaro littéraire”, care este cea mai importantă revistă în domeniu și care a apreciat enorm de mult traducerea.”

Europa Liberă: Cărțile voastre au deja cronici în presa americană?

Iulian Ciocan: „A mea încă n-a apărut, urmează să apară în câteva săptămâni, a lui Emilian deja este.”

Europa Liberă: Se tipărește, e la tipografie.

Iulian Ciocan: „Se tipărește, da.”

Emilian Galaicu-Păun: „A mea știu că e dată la câțiva cronicari. Aștept și eu primele reacții, pentru că sigur că este o cu totul altă viziune, este o viziune de după Ocean și ceea ce a spus Iulian este important, nu este filiera rusească de lectură în cartea mea, deci este mai degrabă vederea realității a unui marginal, a unui provincial și...”

Europa Liberă: Da, apropo de filiera rusească, imediat o să formulez întrebarea, dar mă uit cu invidie, iată, la cărțile scoase, bestseller și cu mici pasaje din cronicile publicate în ziare, domnule. Mă gândesc, oare o să mai apucăm noi asemenea vremuri în care promovarea cărții o fac ziarele, fie că tipărite sau pe internet?

Iulian Ciocan: „Asta se întâmplă în Occident, de exemplu.”

Europa Liberă: Prin Occident se întâmplă, dar aici, în spațiul acesta basarabean?

Iulian Ciocan: „Nu, aici mai puțin probabil, e mai puțin probabil.”

Europa Liberă: Iată, prima dată „Ziarul de Gardă” se bucură că a ajuns la un tiraj de 10-11 mii, ca o performanță.

Emilian Galaicu-Păun: „Întrebarea mea este: de ce aceste ziare, inclusiv mă refer acum și la cele care nu se mai tipăresc pe hârtie, n-au avut grijă totuși să aibă o pagină de actualitate, nu zic să publice eseuri, nu știu ce, dar actualitatea la zi: spectacole montate, cărți publicate, autori cu renume…”

Iulian Ciocan: „Cum are „Le Monde”, de exemplu...”

Europa Liberă: Explicația e că nu se consumă ziarele...

Emilian Galaicu-Păun: „Da, exact. Nu s-ar fi consumat, este o explicație falsă…”

Europa Liberă: Explicația și televiziunilor comerciale este, noi nu mergem la spectacole, pentru că închide televizorul.

Iulian Ciocan: „Dar atunci, Vasile, nici această emisiune nu este comercială.”

Europa Liberă: Da, și-i un cerc vicios, dar nu este comercială.

Emilian Galaicu-Păun: „Dar nu este adevărat. Mă uit, am fost la multe spectacole de la „Guguță Night”, în special la „Vicontele”, „Omul Pernă” și alte câteva, plină sala de tineri care sunt informați, se văd după lectură, după felul în care schimbă două cuvinte se simte că sunt oameni școliți.”

Europa Liberă: Nu, eu sunt convins că asta e o justificare falsă, pentru că trebuie să ai alocat din start, când chemi un investitor și zice: „Scoatem un ziar”, din start ca director de ziar trebuie să ai curajul să-i spui: „Uite, o treime din ce aduci tu bani o să dăm fără randament, fără profit, o să dăm pentru spectacole, cărți, chiar și cronică de restaurant”.

Emilian Galaicu-Păun: „Întrebarea mea retorică este următoarea, deci, cu toată presa pe care o avem, inclusiv presa glosei care uneori scrie pe pagini întregi cu multe fotografii despre cutare atletă a noastră care a luat locul trei, după aceea e sigur că s-a dus și concurează acum pentru Azerbaidjan ș.a.m.d. Noi cu Iulian nu vom concura niciodată pentru altă literatură, așa este deja, deci, eu nu voi scrie nici în azeră, nici în turcă, nici în, știu eu, rusă, nici măcar în franceză pe care o ador.”

Europa Liberă: Eu am pretenții, în primul rând, la revistele glamour, care încearcă să semene cu „Playboy”, dar „Playboy” este cunoscut pentru articole serioase despre teatru și literatură.

Emilian Galaicu-Păun: „Păi tocmai exact aici voiam să ajung. „Playboy” a publicat cronici la cele mai importante cărți cult care au devenit, și cărți nu neapărat ale lui Henry Miller sau ale lui Charles Bukowski.”

Europa Liberă: Am încă două întrebări: dacă vă tentează totuși spațiul rusesc, este o piață care poate consuma, dar și care are simțul valorii, vă tentează? V-ar interesa să apăreți și acolo traduși?

Iulian Ciocan: „Păi da. Eu cred că orice spațiu străin te tentează, adică dacă mi-ar apărea, de exemplu, un roman în Mongolia, aș fi foarte bucuros.”

Europa Liberă: Dar rusești anume, să fie citit de oamenii care știu ce înseamnă...

Iulian Ciocan: „Da, acum mă întreb în ce măsură ar vrea să mă traducă. Probabil că ar putea, pentru că totuși eu nu sunt, adică nu fac o proză gen Nicolae Dabija, de asta sau…”

Europa Liberă: Am înțeles.

Emilian Galaicu-Păun: „Întrebarea mea sau contra-întrebare...”

Europa Liberă: După Institutul de Literatură făcut la Moscova ai vrea să revii să te citească?

Emilian Galaicu-Păun: „Da, mi-ar plăcea să-mi traducă cineva acest roman în rusește. Cunosc o singură persoană care cred că ar fi în stare, este vorba de Oleg Panfil, care este un foarte fin poet și prozator și are această înclinație livrescă, deci, cumva suntem consubstanțiali, dar, discutând o dată cu el, zicea că i-ar fi luat câțiva ani de zile să traducă și sigur că trebuie să aibă o ofertă. Deci, intrăm aici în logica comercială în care o muncă trebuie plătită la justa valoare și trebuie să existe și interes din partea unor editori care să accepte că la momentul realității sovietice pot fi văzute altfel decât propaganda oficială...”

Iulian Ciocan: „Și aici aș mai adăuga, literatura rusă, de fapt, nu e mai puțin egocentrică decât literatura americană sau franceză. Și impresia mea este că ei privesc cumva la fostele periferii sovietice cu un soi de blazare, să zic așa, adică nu prea cred ei că s-ar putea să fie niște autori buni acolo.”

Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că, de fapt, ei au sentimentul că autorii concreți, am cunoscut în primăvara 2019 un poet de limbă rusă, perfect vorbitor de franceză, eram la o masă cu Magda Cârneci și am trecut la franceză ca să putem vorbi în trei și care știa de Nichita Danilov, știa de Mircea Cărtărescu și de mulți alții, pentru că, fiind de aceeași generație cu noi cumva s-a interesat de literaturile din estul Europei cu care putea comunica. Este cu totul altceva că acest gen de literatură va trece prin niște filtre teribile, bănuiesc, sau niște adevărate furci caudine ca să ajungă deja în niște edituri. Editurile sunt încă, după părerea mea, foarte…”

Europa Liberă: Dar și scriitorii de limbă rusă din Basarabia tot și-au făcut greu, sunt câteva cazuri de excepție doar care într-adevăr au ajuns... Și mai am o singură întrebare și foarte puțin timp: dacă Premiul Nobel poate fi considerat o recomandare valabil universală? Dan Alexe, de exemplu, a scris un articol despre ultimii doi nobeliați în literatură cu mari rezerve, de exemplu. Eu încerc să citesc după ce se anunță laureații, de exemplu, pe Tocarciuc am citit-o pentru că a apărut în listă, niciodată probabil n-aș fi ajuns la ea. Ce ziceți, dacă asta e o recomandare, dacă tot vorbim de scriitori reprezentativi?

### Vezi și... ### De la Antalia la Italia

Emilian Galaicu-Păun: „Pentru mine, semnul de calitate pus pe Premiul Nobel s-a întâmplat în 2017, când l-a luat Kazuo Ishiguro pe care, citindu-l încă în 2007 sau 2005, nu mai țin minte, cu „Să nu mă părăsești”, am avut un zvâcnet, am spus că omul acesta chiar atinge niște sensibilități și este de o inteligență extraordinară și ar merita, pe atunci avea 40 și ceva de ani. Deci, într-un fel am anticipat, dar același Premiu Nobel, după mine, cumva s-a dezumflat în foarte multe cazuri.”

Europa Liberă: De ce?

Emilian Galaicu-Păun: „Pentru că au dat unor autori de conjunctură. Nu că, de exemplu, n-ar merita, să zicem ca intelectual Svetlana Alexievici, dar atunci când dai în 2015, exact la 70 de ani de la încheierea războiului, înseamnă că acest premiu este lipit de o anumită dată. Și asta cumva nu…”

Europa Liberă: Adică extraliterară, considerați voi?

Emilian Galaicu-Păun: „Da. Eu cred că factorul acesta extraliterar înseamnă foarte mult și ca să închei cu asta foarte scurt…”

Europa Liberă: Dar gama de unde aleg este atât de bogată, că factorul acesta extraliterar…

Emilian Galaicu-Păun: „Da, dar din gama aceasta, deci a căzut Amos Oz, așa și n-a mai luat, sau Emil Kundera, sau Filip Rot, sau Ismail Kadare și pot să-ți dau alte 20 de nume chiar acum.”

### Vezi și... ### În culisele unui început de an electoral (VIDEO)

Iulian Ciocan: „Și nu erau cu nimic mai...”

Europa Liberă: Și dacă ar lua Cărtărescu, ați zice: „Bravo!”?

Emilian Galaicu-Păun: „Până la Cărtărescu ar fi putut lua, de exemplu, Breban, care este un mare autor.”

Iulian Ciocan: „Impresia mea este că totuși Cărtărescu va lua în cele din urmă Premiul Nobel, chiar cred în asta.”

Europa Liberă: Și asta te va convinge că e scriitor bun?

Iulian Ciocan: „Dar asta nu are nicio legătură cu convingerea mea.”

Europa Liberă: Nu pe dumneata, dar pe un om din America sau din altă parte?

Iulian Ciocan: „Păi, absolut, pentru că e un brand, nu? Premiul Nobel este un brand, dar eu vreau să spun că…”

Europa Liberă: Dar asta e o recomandare sigură? Cum crezi, funcționează?

Iulian Ciocan: „Pentru majoritatea populației – da, dar pentru mine nu este. Adică eu, de exemplu, când văd că i se dă Premiul Nobel lui Bob Dylan, mie, de exemplu, cum să spun, îmi trezește mari rezerve.”

Europa Liberă: A fost mare discuție dacă…

Iulian Ciocan: „Da. Când i se dă lui Mario Vargas Llosa, nu-i nicio problemă sau lui Marquez, dar când i se dă lui Bob Dylan sau Dario Fo, de exemplu, da, acolo am mari rezerve. Și atunci îmi dau seama, așa cum spunea și Emil, că e un premiu în care conjunctura contează foarte mult.”

Europa Liberă: Ca la Eurovision?

Iulian Ciocan: „Absolut! Și autori extraordinari rămân pe dinafară. Și atunci, de ce ar trebui să țin cont atât de mult de acest premiu?”

Europa Liberă: Eu mă refer la un cititor care n-are pregătirea dvs. și orizonturile, și dulapurile de cărți citite, la unul ca mine, așa, diletant, care are foarte puțin timp la dispoziție și se ferește să citească gunoaie, totuși vrea să citească ceva de valoare, dacă asta ar fi o listă, dincolo de faptul că îl are pe Galaicu-Păun?

Emilian Galaicu-Păun: „Pot să spun că am pus mâna pe Olga Tocarciuc exact după ce a luat Nobelul. Am citit „Călătoria oamenilor cărții”, care este un roman picaresc, drăguț, dar nu mai mult decât atât. O să mă uit mai atent pe celelalte cărți.”

Europa Liberă: Eu, de exemplu, am citit: „Casa de zi, casa de noapte” și e adevărat că eu am norocul, spre deosebire poate de alții, să citesc în rusă, or rușii sigur că au tradus mai bine din poloneză.

### Vezi și... ### Sărbători fără frontiere

Iulian Ciocan: „Probabil, în Olga Tocarciuc s-a investit mult și a fost un promotion foarte puternic și vreau să spun că promotion-ul contează foarte mult în zilele noastre și, uneori, promotion-ul contează mai mult decât textul în sine.”

Europa Liberă: Dan Alexe a pus la îndoială această autoare pentru niște opțiuni și în cazul ei, dar și în cazul lui Hinkel. Cât de corect este să legi, de fapt, valoarea scrisului cu ceea ce gândește și ceea ce apare?

Emilian Galaicu-Păun: „Nu este foarte corect. Dau exemplul cel mai flagrant: acum câțiva ani de zile se împlineau 50 de ani de la moartea lui Celine, un scriitor imens, un scriitor care a reformatat limba franceză, dacă vreți, nu doar cultura franceză, nu doar scrisul – limba franceză a reformatat-o.

La început se prevedea un șir de, mă rog, celebrări, tocmai era anul în care venise la putere Emmanuel Macron, nu știu cine l-a sfătuit, la un moment tot ce ținea de semicentenarul morții lui Celine s-a mușamalizat, s-au făcut niște mici sărbătoriri între cunoscători și gata. Mi se pare teribil de incorect, pentru că dincolo de opțiunile sale condamnabile, unele împinse la extremă, da…”

Iulian Ciocan: „Colaboraționist fusese, de aia.”

Emilian Galaicu-Păun: „Da, dar a fost și un mare umanist. Amintesc o dată în plus că la un moment dat, fiind medic, în același apartament Celine îi trata pe cei din Rezistență, și pe cei germani.”

Europa Liberă: Dar, iată, și în spațiul românesc vedem că unii scriitori de pe vremea lui Ceaușescu sunt întrebați dacă nu cumva... În fine, eu vă promit că o să reluăm exact din punctul acesta o altă discuție. Imaginea socială, imaginea publică a scriitorului foarte puțin coincide cu ceea ce este scriitorul în scrierile lui. Desigur că interferează, dar, din păcate, publicul de multe ori este ahtiat să afle câte neveste a avut, câți copii au rămas, cum se bat ei pentru moștenirea rămasă din onorarii și mai puțin de scrierile astea, ca și în cazul altor mari creatori. Dar revenim cât de curând.

Doamnelor și domnilor, aici s-a încheiat emisiunea noastră de astăzi, la care au participat scriitorii Iulian Ciocan și Emilian Galaicu-Păun. Ne reauzim peste o săptămână. Până atunci, vă stăm la dispoziție cu emisiunile noastre dimineața și seara pe frecvențele de radio cu care v-ați obișnuit sau, la orice oră, foarte comod, pe internet. Iar sâmbătă, ca de obicei, vă dă întâlnire Valentina Ursu, după care negreșit o vom lua de la capăt. Pe curând!