Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

Dan C.Mihăilescu
Dan C.Mihăilescu

Expert în istoria serviciilor speciale, meticulos în documentare și nesățios colecționar de biografii dedicate ambiguității, Stejărel Olaru a trecut cu seducătoare nonșalanță de la puzderia de turnători, ofițeri DIE și servicii de informații anglo-americane care au compus armătura ocultă din subsolul Jurnalului lui Ion Rațiu către picanteria legendară cu care carnavalesca bârfă dâmbovițeană a binevoit să maculeze existența și postumitatea Mariei Tănase. Așa a făcut neobosit îndrăcirea valahă cu toate prințesele, reginele și doamnele de onoare de la Curtea Regală. Acolo unde se exaltă adulterul, priapismul, cinismul mercantil, megalomania și juisanța tranzacțională, iar viciile, putregaiul moral și terorismul de stat devin norme de conduită, e greu de acceptat că talentul pur și simplu însoțit de bunacredință și dăruirea de sine te transformă într-o victimă sigură. Așa se face că, în imaginarul colectiv și în jubilația fantasmatică a mass media, Maria Tănase a ajuns să rivalizeze în intrigile de budoar împletite cu „spionita” la nivel interstatal, cu acele embleme ale feminității ambivalente care au fost Regina Maria, Martha Bibescu și Maria Cantacuzino-Enescu. Și cine altcineva, dacă nu un istoric bun cunoscător al subteranelor patronate de Moruzov, Eugen Cristescu sau Teohari Georgescu, unde la tot pasul se înnoadă SSI-ul, Abwehr-ul și gentleman-ii din siajul Intelligence Service?

După ce a cercetat biografiile romanțioase și evocările subiective și a cartografiat butaforia informativă înălțată pe soclul statuii marii artiste, Stejărel Olaru a decorticat dosarele Siguranței și Securității, unde tradiționala mitomanie fantasmagorică a fost menită parcă dintotdeauna să justifice patologia spionisticii dâmbovițene. Or, când lași deoparte subiectivitatea autoflatantă din evocările lui Gaby Michailescu, Petre Ghiață, George Sbârcea, Clery Sachelarie și chiar Harry Brauner, înlocuindu-le cu extrase din nenumăratele interogatorii și declarații forțate la care a fost supusă Maria Tănase, alături de „romanele” delatorilor și notele de filaj ale ofițerilor specializați, ajungi – natural și fatalmente, aș zice – la imaginea cea mai adecvată a acestui proteism paradoxal care a fost ființa Mariei Tănase. Așa cum Ion Rațiu, politician, politolog, om de stat, om de afaceri și om de succes înzestrat cu geniul relaționării, a fost mană cerească pentru Direcția de Informații Externe, la fel însumarea de calități din persoana Mariei Tănase reprezenta un adevărat tezaur, deopotrivă pentru Eugen Cristescu și Mihai Antonescu, într-o diplomație fisurată ireductibil între anglo-, franco-, germano- și americanofilie.

Frumusețe ispititoare, cochetărie omni-acomodantă, talent ardent, poftă de viață și filantropie fără margini, toate o meneau pe Maria lui Tănase din livada cu duzi a Cărămidarilor de lângă Mărțișorul arghezian unei rivalități, dacă nu neapărat cu Mata Hari și Martha Bibescu, măcar cu Josephine Baker și Coco Chanel. Cine poate juca la fel de convingător rolul femeii de lume, subtile, aluzive, ironic-senzuale și ispititoare până la nivel ministerial, capabilă să producă lacrimi în cârciumă și destăinuiri în alcovuri aristocratice, devine automat ținta furiilor racolante care văd în fiecare dotare multiplă un potențial agent de influență.

Ceea ce reușește Stejărel Olaru în Maria Tănase. Artista, omul, legenda, carte apărută la Corint în 2019, este arhitectura unui paradox admirabil. Cartea demitizează fără încrâncenare, dar contribuie empatic și documentat la legendă, însă fără partizanat conjunctural și idealizări patetice. Se sprijină pe documente arhivate și coroborate atent pentru a contura și destrăma succesiv aproape toate locurile comune ale jurnalisticii și memorialisticii anterioare dosarelor de urmărire informativă. Ceea ce rămâne tulburător și credibil, în cele din urmă, este imaginea dramatică a unui talent orbitor, subminat de propriile-i calități excesiv dăruite celorlalți: o singurătate inocentă, însă pliată invariabil pe neșanse, neînțelegeri, nesiguranță și pe un hybris niciodată de nimeni lămurit. Presupun că, inițial, autorul va fi plănuit să documenteze cât mai intens, variat și adecvat adevărul biografic în defavoarea anecdoticii speculativ-legendare. Numai că, în urma încatenărilor arhivistice, soarta artistei configurează un personaj decupat parcă din tragediile antice, într-atât a fost artista de nedreptățită, hărțuită, traficată și manipulată psihic și emoțional de temperamentul și opțiunile omului Maria Tănase, ca și de conjunctura otrăvită în care au prins-o ca într-o menghină anturajul, impulsurile instinctuale și strategia diverselor servicii de informații. În fapt, se desfrunzesc legendele, se relativizează hagiografia și idilismul mediatic pe măsură ce se creditează hiperbolic aluviunile dosarelor informative cu declarațiile obiectivului, rapoartele informatorilor, referatele ofițerilor ș.a.m.d.

În final, totul este lăsat în seama cititorului, tactică pentru care autorul poate fi în egală măsură admirat și acuzat. Oare ce sau cine să fi instituit hybris-ul, acel fatum care a rătăcit și otrăvit în așa măsură soarta Mariei? Poate însăși însumarea calităților umane și profesionale cu siguranța de sine, convingerea că poate suci mințile și sufletul oricui și că poate manevra tenacitatea urmăritorilor? Sau mai degrabă înlănțuirea eșecurilor sentimental-matrimoniale?

Totul începe cu Maurice Nègre, corespondentul Agenției Havas la București, compulsiv urmărit de SSI din 1938 în 1942. Gazetarul care fotografiase la Turtucaia se interesa de proiectele germane în România și mișcarea de emigrație a evreilor aici, scop în care colabora cu Archibald Gibson, corespondentul lui „The Times” la București – fost ofițer al MI6 acesta. Același Maurice Nègre avea să colaboreze cu mișcarea antigermană franceză condusă de Generalul De Gaulle, ceea ce implica de la sine colaborarea cu serviciile de informații militare britanice, plasând-o pe Maria Tănase între Abwehr, SOE și SSI. „În realitate, punctează Stejărel Olaru, rețeaua informativă contruită de Nègre în favoarea Marii Britanii (era vorba de trei agenți francezi activi și alți 12 agenți români și greci, n.n.) nu a performat deloc, fiind încă de la început sub controlul autorităților române. Maurice Nègre a făcut greșeala să se asocieze cu Henriette Sumpt, o franțuzoaică cunoscută în cercurile mondene bucureștene și mare iubitoare de aventură. Mutându-se în București, Sumpt a lucrat ca funcționară, rând pe rând, la Legația Franței, apoi la cea a Poloniei și a Republicii Chile, până la începutul anului 1940. Prin urmare, a devenit familiară bărbaților care formau mediul diplomatic din capitala României, făcându-și relații în special printre diplomații francezi și englezi. Fiind într-un astfel de cerc relațional, nu e de mirare că a încercat să le ofere sprijin acestora, SSI stabilind la începutul războiului că Henriette Sumpt a primit însărcinarea de a se introduce în anturajul ofițerilor germani, de la care să obțină informații cu caracter nemilitar, folositoare englezilor. Câteva luni mai târziu, arestată fiind, Sumpt a declarat că, dimpotrivă, și-a oferit serviciile sincer Legației Germane și a fost recrutată de Karl von Meran, ofițer de informații al SD-Ausland în România, Departamentul VI Informații al Oficiului Central de Siguranță al Reich-ului”. Dacă ținem cont că von Meran și echipa lui aveau să sprijine rebeliunea legionară, e ușor de înțeles situația aiuritoare în care se afla „Marița” noastră în tot acest qui pro quo spionistic.

Cititorul interesat de istoria literaturii va fi atras de legăturile lui Maurice Nègre cu Gh. Dinu (Stéphane Roll), Iosif Fermo & Co. Împinsă ca de un magnet irezistibil către anturaje încețoșate și personaje ambigue, „Marița” face cunoștință cu o seninătate inconștientă cu Nello Manzatti (Ion Mânzatu), jucându-și parcă soarta la zaruri mereu pe muche de cuțit și jucându-se cu focul de parcă ar fi mângâiat porumbei. Alexandru Eliad (Solomon Bercovici), regizor, gazetar și cronicar dramatic, era turnat periodic la SSI de informatorul „Damian” (Benone Negrețu, corector la „Universul”), era caracterizat ca întreținutul Mariei Tănase și abonat oneros la fondurile primăriei capitalei pentru toate edițiile „Lunei Bucureștilor”. Cum să nu revin la expresia vechilor bătrâni: parcă a fost un făcut, o fatalitate în soarta Mariei Tănase relația cu acest Eliad, unul dintre inițiatorii ARLUS, dar al cărui merit este că îi face cunoștință Mariei cu Harry Brauner, ca să o decupleze de la mirajul lumii de café concert și să o redea folclorului autentic.

Dar când spui Harry Brauner, vezi automat școala sociologică bucureșteană a lui Dimitie Gusti, omul în care și Siguranța, și Securitatea nu vedeau decât încă o verigă în articularea intelligence-ului anglo-american, acuzat în rapoartele detectivilor că este căsătorit „cu jidoavca” Miletineanu (Duța Grünsberg), verișoara Esterei (Elenei) Lupescu. Astfel încât hybris-ul Mariei rezultă din ecuația unui om potrivit, adică plin de talente, situat însă invariabil în contexte nepotrivite, între tranșee, mai bine zis, între carliști, antonescieni și legionari, între germanofili și antantofili, cei mai mulți la ușa lui Eugen Cristescu.

Printre infidelități inocente, o trufie histrionică și generoasă, plus trădări vinovate, Maria era victima ideală pentru serviciile secrete, al căror principiu etern și ubicuu, de la Fouché la – dacă-mi permiteți – Nicolae Pleșiță, este „frăgezirea” fiecărei cifre din statistica demografică pentru a o face pretabilă la colaborare. Până și misteriosul Paximade, prin intermediul căruia Maria va fi angajată de Constantin Tănase la „Cărăbuș”, era din 1929 agent al Ministerului de Interne. Evident că și acolo Maria pică rău:

„Tănase mi-a dat rolul unei băgătoare de seamă într-un sextet. În ăst timp, cea care cânta ariile românești era o rusoaică refugiată, care-l convinsese pe Tănase că fusese angajată la Opera țarilor din Rusia. Pe afișele acestui spectacol am fost trecută sub numele Elise Lamé. În a doua revistă, mi s-a pregătit un cache-sexe cu pene de struț, sutien, pantofi de lamé și o pălărie gen french-cancan. Cum să mă îmbrac așa eu, care veneam dintre răzoare și bibilici? În ajun de premieră, mi-am făcut bocceaua și am plecat. Pe afiș eram de astă dată Mary Atanasiu”.

Acest amestec de nevinovăție copilărească și ironie cotropitoare, cititorul o regăsește din plin în interogatoriile realizate de lt. colonelul Mauriciu Adam, din 1958 înainte, prin care Maria se iluziona că își poate manevra urmăritorii. În fapt, oferindu-și serviciile din patriotism când lui Eugen Cristescu, când lui Teohari Georgescu, ea nu făcea decât să-și sporească vulnerabilitatea, ceea ce, în ultimă instanță, îi asigură și disculparea în posteritate. Să nu uităm că Stejărel Olaru, așa cum menționează legăturile lui Sandu Eliad cu polițiștii din Siguranță, ca și înscrierea lui în PCR după august 1944, ne spune și că nu există niciun dosar de rețea pe numele Mariei Tănase.

De-a lungul labirintului în care Maria a fost captivă și a rătăcit toată viața, Stejărel Olaru pune reflectorul din mirador pe o puzderie de personaje, acțiuni și scene, unul mai atractiv sau picant decât celelalte: Mircea Teohari, agentul naval al Serviciului Maritim al României la Istanbul, cel care o aruncă pe Henriette Sumpt în brațele SSI, rețeaua lui Alfred Gordyne de Chastelain, nume sonor inclusiv în biografia politică a lui Iuliu Maniu sau Ion Rațiu, ca și Rică Georgescu, doctorul Avian Ivanovici, inginerul Leon Popovici sau Hugh Sinclair (MI6), von Gregory, șeful contrasionajului Abwehr de la București. În timp, Sumpt pleacă definitiv în Franța, în 1959, Maurice Nègre e întemnițat un an la Văcărești, iar Maria scrie de zor declarații despre asistența financiară acordată fostului iubit. Asta în vreme ce dosarele ei de urmărire trec nestingherite de la siguranță la Securitate, odată cu vinovățiile imaginare și aderările efemere. Apropo de acestea din urmă, e semnificativ că aceeași Marie, situată fără voie, prin legătura cu Harry Brauner, în tranșeele care-l separau pe Gheorghiu-Dej de Lucrețiu Pătrășcanu, șantajată fiind apoi, pentru obținerea unui pașaport sau a vizelor pentru un turneu măcar la Moscova, intra cu familiaritate în biroul Constanței Crăciun – fusese chemată să încânte auzul vârfurilor PCR!

Nu sunt însă de disprețuit nici detaliile despre gestionarea onorariilor americane de către Grigoraș Dinicu pentru orchestra românească pe scena Expoziției universale din SUA.

Trecut pe rând prin stupoare, oroare, revoltă, amuzament și în special compătimire, cititorul are de ales între relativizarea mitului și reforjarea legendară a acestui destin. Un destin care, pentru mine, rămâne perfect corelabil cu al lui Brâncuși.

Dacă până la urmă din triada titlului ales de Stejărel Olaru, omul rămâne strivit și umilit între artist și legendă, în schimb cea mai tulburătoare și pilduitoare pagină din viața Mariei Tănase rămâne Testamentul ei.

„Las, ca cea mai aprigă dorință a mea, ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni, ci să fie sobru.(...)

După moarte, corpul nescăldat, ci numai șters cu alcool, să fie la dispoziția medicilor, dacă vor considera a se folosi de el la autopsie. (...)

Una din cele două cămăși albe de mătase naturală pe care le am în dulap să fie pusă pe sub rochia de pichet alb ce se găsește la spital, și care se botonează în spate. Pe cap să-mi pună colțarul de pichet alb, iar în picioare, ciorapi albi, scurți.(...)

Nu vreau mascaradă și panoramă. (...)

Să nu vină la slujba religioasă niciun popă afară de preotul și părintele Băjenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de jos, raion Nicolae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile pentru ultima dată că, atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată și mamă. (...)

Dacă se va putea și nu va fi greu, aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și, în loc de acele parastase pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă, și să nu fie nimeni trist”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Cum am mai spus, Stejărel Olaru a îngrijit primele trei volume din Jurnalul lui Ion Rațiu, apărute până acum la Editura Corint, în regim de capodoperă.


Demult familiarizat cu arhivele serviciilor speciale, de la Moruzov și Cristescu până la Pleșiță și Doicaru, Stejărel Olaru (n. 1973, istoric, politolog, expert în istoria serviciilor de informații, fost consilier guvernamental între 2006-2008 și directorul IICCR din 2000 în 2010) este autorul unor volume precum Cei cinci care au speriat Vestul. Adevărul asupra Legației RPR de la Berna, Agentul nostru Victor și coautor la volume ca Securiștii Partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică.

În ansamblul jurnalului lui Ion Rațiu, între 1940 și 1970 tocmai relația cu Silviu Crăciunaș (agentul Victor) și diversele operațiuni legate de grupul Beldeanu, în cadrul procesului intentat atacatorilor Legației României din Berna, reprezintă aproape o treime. Așa se face că Stejărel Olaru face din aparatul de note al jurnalului liderului Uniunii Mondiale a Românilor Liberi când un carnaval caragialesc de qui pro quo-uri, cu aliați inamici și turnători binevoitori, când o suită de „puneri în abis”, unde textul diaristic, adică puntea navei, este sistematic ciuruit(ă) de forfota rozătoarelor, dirijată marionetistic din țară de Direcția de Informații Externe, dublată corespunzător de departamentele de intelligence anglo-americane.

În perioada 1963-1968, doar pe parcursul a șase ani, Securitatea a infiltrat în cercul relațional al lui Ion Rațiu cel puțin 16 informatori, români din exil stabiliți în Anglia, iar din România alți 14 informatori pentru a se întâlni cu el. Este greu de găsit un alt român refugiat în Occident în timpul regimului comunist care să fi fost urmărit cu mai multă perseverență și tenacitate”, conchide Stejărel Olaru.

Cum se bucură autorul jurnalului de întâlnirea cu un concitadin, cu un coleg de studii sau de partid, ori de reușita unei inițiative de coagulare anticomunistă împotriva stalinismului bucureștean, cum sună alarma din subsolul paginii și apar detaliile privind data recrutării de către DIE a respectivului, misiunea pentru care a fost instruit și rezumarea informării pe care o trimite ofițerului recrutor din țară. Întâlnim în carnaval măști precum Nicolae Oprean, Pitu Pop, Camelia Popa, Beatrice Strelisker, Paul Dimitriu, Aurel Buteanu, Gheorghe Mariția, Laurențiu Onea, Sever Oțel.

În prefața volumului al III-lea, Nicolae C. Rațiu conturează hotărât în numai câteva tușe jocul năucitor de planuri dintre text, context și subtext, în care de multe ori biografiile „rozătoarelor” din subsol iau fața revelațiilor de la etaj. Să nu uităm că însuși Viorel Tilea, unchiul care l-a impus pe Rațiu în diplomația londoneză, avea să figureze, în ultimii cinci ani de viață (1967-1972) ca agent al DIE.

Mi-a fost foarte greu și a fost foarte dureros să cred, recunoaște Nicolae Rațiu, dar după ce am văzut atâtea dovezi este imposibil să tăgăduiesc. Fără excepție, Securitatea recruta victimele după ce le identifica și le exploata slăbiciunile. A lui Viorel era nevoia disperată de bani. Nu pentru extravaganțe, ci doar pentru a supraviețui și pentru a fi în stare să achite cheltuielile celei de a doua soții și de a plăti tratamentul fiului său, bolnav psihic. Prin 1965, banii luați la plecare din România fuseseră cheltuiți ori pierduți în investiții păguboase. Din cauza sărăciei, avea gânduri de sinucidere, iar DIE a profitat de oportunitatea apărută. De mult timp, pentru Ion Rațiu, Viorel era un mentor și o figură părintească. Îl iubea pe Viorel în ciuda greșelilor sale sau a disensiunilor dintre ei. I-a fost mereu recunoscător lui Viorel pentru că l-a primit în familia lui când a ajuns pentru prima oară la Londra, în 1940. Au lucrat împreună în anii războiului, în mișcarea Free Romanian, chiar și la înființarea ACARDA, în 1965. Cam în acea perioadă, banii s-au împuținat, iar creditele s-au înmulțit. Înțelegând situația grea în care Viorel se afla, Ion Rațiu l-a sprijinit oferindu-i o funcție și un salariu la biroul său în domeniul transportului naval, astfel încât să poată face dovada unei surse de venit, dar nu a fost de ajuns. După ce Viorel Tilea a fost convins de DIE, cetățenia română i-a fost restituită în secret și, în baza unui sprijin financiar, poziția lui publică și în cercul de prieteni față de regim s-a schimbat în mod dramatic. Toate criticile au încetat, fiind înlocuite cu laude”.

La rândul său, Stejărel Olaru va „călăfătui” practic zecile și sutele de delațiuni rezumate în subsolul paginilor prin detalii din biografiile turnătorilor, prin rapoarte ale rezidenților DIE la Londra și Washington, configurând un context cu subtexte uneori halucinante și cu destine demne, în același timp, de dispreț și compătimire. Păpușarii devin uneori marionete, alteori urmăriții devin urmăritori, judecătorii – judecați, vinovații se inocentează, iar inocenții se îneacă în culpabilitate.

Om de putere și om de lume, politician, politolog, om de afaceri și om de stat, Iancu-Ion-John Rațiu reprezenta un potențial enorm și cât se poate de periculos pentru regimul stalinist de la București. Mai mult decât atât, nefiind un tribun însărcinat să înflăcăreze mulțimile, ci un pasionat politician de cabinet, educat la școala pertractărilor lui Iuliu Maniu și în venerarea răbdării împăciuitoare și tenace a lui Churchill, Rațiu era posesorul unei vocații dinamitarde, atât prin cultul relației inter-umane și sociale, cât și prin pasiunea caritabilă care i-a definit existența și activitatea.

Până la urmă, adevărata avere a acestui jurnal este indicele său de nume. Rolul de mediator al autorului între Vișoianu și Tilea, între Comitetul Național Român, generalul Rădescu, Regele Mihai și camarila lui Carol al II-lea, relațiile umilitoare cu George Serdici și Coca Stătescu, cu Gică Pop și Victor Vladone, Ioachim și Ioana Sussman, Barbu Călinescu (fiul lui Armand), Vintilă Popescu, Lucian Gafton, Michael-Titus, Mircea și Victoria Stroe sau Paul Laptew compun o realitate în scrânciob, când osmotică, dar mai mult antipodică față de relatările din jurnal. Însă pentru adevărata istorie a infiltrării serviciilor speciale în viața formelor politice românești de-a lungul întregului secol XX, pânzăria explicativă desfășurată de Stejărel Olaru în aparatul referențial rămâne una determinantă și, în fapt, esențială. Toată hărnicia informativă a celor înșirați mai sus este pusă în paralel cu planurile Securității din țară și cu inițiativele DIE la Londra.

Pentru obiectivul „Radu Ion”, direcțiile MAI din Turda și Cluj orchestrau nu numai amânarea cu 22 de ani a pașaportului lui Augustin Rațiu (ceea ce transformă întâlnirea londoneză cu fiul său în cea mai emoționantă pagină a Jurnalului), dar și proiectul de un ridicol rocambolesc vizând insinuarea în rol de soț pentru sora lui Rațiu a unui ofițer instruit anume pentru îmblânzirea presupusului spion britanic „Tony”. Câtă lipsă de imaginație : cam în aceiași ani, STASI iniția proiectul „Romeo”, care pregătea un număr de ofițerese îndeajuns de apetisante și eficiente informativ pentru a deveni soțiile demnitarilor occidentali de care avea nevoie spionajul est-german.

Așa se face că, cel puțin pentru un cititor dezangajat, destinul lui Ion Rațiu ilustrat în Jurnal este concurat adeseori viguros de aparițiile unor personaje ca Romeo Popescu, colonel, și locotenent-colonel Angelescu, conducători ai rezidenței DIE din Londra, ca și de Mucio Fernandez Delgado, șef al secției din Londra a postului Radio Europa liberă, decriptat de Securitatea noastră, evident, ca general CIA.

Dacă tot am ajuns aici, să notăm că îndelungatul și sinuosul proiect vizând numirea lui Rațiu ca director al secției românești de la Europa liberă consumă multe pagini din jurnal. Americanii îl susțineau pe Ghiță Ionescu, iar relația dintre Noël Bernard și Rațiu (colaborator intens la BBC, consilier pe probleme românești al Scotland Yard și la multe reviste britanice de top) nu a fost scutită de unele disensiuni abrazive. Aproape nu trece pagină de jurnal fără ca glosările din subsol să nu pună în oglindă o biografie de detractor. Așa aflăm, ușurați, rezervele lui Rațiu față de Pamfil Șeicaru și Iosif Constantin Drăgan, tocmai când citim informările lui Ion Murgu (agentul „Răzvan”).

Abia reușim să trecem peste delirul arghirofil al cuplurilor Crăciunaș ori Serdici, când dăm de lucrăturile locotenent-colonelului Aurel Florea, care parcă se visa un John Le Carré aterizat la rezidența DIE din Londra. Ambiguitățile persistă și în cazul fraților Boilă sau al Margaretei Botea, sora lui Mihail Fărcășanu, dar inconfortul lor pălește când dai de David Loyd, corespondentul „Daily Telegraph”, agent al rușilor încă din 1944, ceea ce ne aduce aminte că Rațiu evolua inclusiv în siajul lui Kim Philby &co.

Nu contează, de vreme ce câteva pagini mai încolo intrăm în corespondența informativă a doctorului Nicolae Oprean, recrutat în 1957 și deconspirat în 1979, ca și de hărnicia lui Puiu Cristea, agent DIE din 1975 și colaborator la Europa liberă din 1976. Abia facem cunoștință cu Virgil Stelea, fostul secretar personal al lui V. V. Tilea la Londra, cel care sfătuia Securitatea să-l invite pe Ion Rațiu la semicentenarul Unirii din 1 Decembrie 1968 pentru a-i flata vanitatea, când citim alt posibil capitol din John Le Carré, despre cuplul Marie-Jeanne MacDonald (născută Livezeanu, prim-balerină a Teatrului de Operă și Balet din București) și Alastair MacDonald, de la Direcția de Resurse Umane a BBC, considerat la București agent al MI5.

Spre cinstea ei, balerina a refuzat colaborarea cu DIE, care îi condiționa astfel viza de plecare în Anglia a mamei sale.

La 9 iunie 1964, Rațiu este la Mișu Cârciog acasă. ”Vorbim la telefon, cu două receptoare separate dar pe aceeași linie, cu doctorul Spârchez, care se găsea în casa doctorului Mețianu de la Paris.Vreo patruzeci de minute. Interesantă este insistența cu care dorea să mă convingă să apăr Transilvania, căci rușii urmează să o utilizeze drept șantaj împotriva lui Gheorghiu-Dej”.

Scene de acest gen se vor repeta periodic, vizându-l pe Rațiu ca liant în apărarea unității transilvane față de revizionismul maghiar, dar ele sunt serios concurate de aluviunile documentare ale lui Stejărel Olaru, precum cea din subsolul zilei de 11 iunie 1964, privind întâlnirile informative dintre Carmelo Lopez și maiorul de Securitate C. Niculescu, la hotelul Ambasador.

Cei care încă mai susțin imaginea unui Rațiu trădător de țară sau cei care îl văd lucrând de conivență cu comunismul bucureștean nu au decât să citească notația din 17 iunie 1964, când „Agerpres-ul a anunțat eliberarea a 2500 de prizonieri politici și promisiunea guvernului să pună în libertate toți deținuții pentru delicte împotriva securității statului înainte de 23 August”, iar „John Leich îmi telefonează forte impresionat căci, după el, această decizie de a anunța eliberarea acestor nenorociți se datorează cererii mele directe adresate lui Gheorghiu-Dej prin doctorul Spârchez”.

La capitolul relațiilor, unde Rațiu rezultă că a fost campion absolut, tinerii jurnaliști de astăzi au de găsit adevărate filoane aurifere, fie în privința colaborării autorului cu secția specială a Scotland Yard pentru sprijinirea unor exilați români – unde dăm de personaje precum inspectorul Tite, detectivii Cote, Gibson, Dobbs –, fie privind intențiile omului de afaceri Rațiu de a cumpăra colecția de artă Thyssen-Bornemisza, fie în paginile de prețuire a unor scriitori precum Mircea Eliade și Vintilă Horia.

Dincolo de toate, mi se pare în cel mai înalt grad semnificativă reacția lui Rațiu când aude că balerinul Stere Popescu a rămas în Anglia fără niciun angajament, niciun contract și nicio relație. Cu mărinimie boierească, de lord, roagă să i se facă legătură cu Margot Fonteyn. Peste două săptămâni, aceasta îi anunța că viitorul balerinului a fost asigurat.

Mă întreb dacă publicarea Jurnalului imediat după 1989 ar fi crescut procentajul electoral al candidatului Rațiu la președinție. E foarte posibil, însă am senzația că abia acum, la patru decenii după, forța lui de impact este copleșitoare și poate deveni modelatoare pentru noile generații de politicieni. Ca prolog, sau epilog, se putea pleca/ajunge (de) la notația din 1965:

„Duminică, 24 ianuarie 1965.

Adevărul este că Winston Churchill a fost îmbuibat de istoria țării lui și de dorința de a-și servi nația. Toată viața s-a pregătit pentru acest rol. Când soarta i l-a adus, n-a avut nicio ezitare. De aceea a reușit așa de minunat, pentru că tot ce i se cerea era doar natural și normal pentru el. Dacă soarta m-ar învrednici cu vreun rol politic în țară, nici eu, deși nu mă compar cu Churchill, nu aș avea nici cea mai mică ezitare.As ști exact ce trebuie să fac.”

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG