Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

Cel dintâi sfat ce s-ar cuveni dat cititorului ispitit de surprinzătorul Dicționar de locuri literare bucureștene, alcătuit de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu și publicat la Humanitas în 2019, e să pună viguros accentul pe atributul literare. Nu e vorba atât de istoricul locurilor, de biografia caselor boierești sau de localuri legendare din trecutul boemei artistice, cât de urbea văzută ca personaj de roman, factor determinant al intrigii și deznodămintelor narative, mijlocitor de revelații sentimentale, cadru reflexiv în romanul dialogal, sau energie definitorie pentru realismul psihologic. Cine visează o enciclopedie topografică a Bucureștilor va avea de așteptat nașterea unui colectiv de istorici, literați și sociologi etc. – să zicem, Andrei Pippidi, Adrian Majuru, Dan Roșca, Silvia Colfescu, Emanoil Bădescu, Ioana Pârvulescu, Georgeta Filitti, Alexandru Ofrim, Narcis Dorin Ion, Dan Ciachir, Victoria Dragu-Dimitriu și Augustin Ioan.

Cea dintâi calitate a Dicționarului... este forța de cuprindere, altfel spus generoasa deschidere a compasului opțional cu texte care merg de pe la 1850 până în anii 2000, de la Ion Ghica și Nicolae Filimon până loana Pârvulescu și Adina Popescu. Deși, cum era de așteptat, predomină Bucureștii romanului interbelic, atunci când încetează prejudecata „orașului tentacular” ca promiscuitate ucigătoare în favoarea exaltării mentalităților micii și marii burghezii (Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Marin Sadoveanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Ion Vinea, Cella Serghi, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Gib Mihăescu, G. M. Zamfirescu) ajungem natural și vivace de la Duiliu Zamfirescu, Slavici, I. L. și Mateiu Caragiale către Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Eugen Barbu și Marin Preda, până la Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Adriana Bittel, Radu Cosașu și Bedros Horasangian, inclusiv la Filip Florian, Bogdan Suceavă și Ion Manolescu. Cred că Doina Ruști și Dan Stanca își meritau locul aici, fie și la paritate cu Octavian Soviany.

La capacitatea de cuprindere se adaugă lectura de tip scanner și buna simbioză a celor două autoare, care merg uneori chiar până la identificarea exegezei cu textul așezat sub lupă. Și încă o calitate: echitatea, chibzuința selecției este dublată de echilibrul comentariilor și justa măsură păstrată între subiect și subiecți, dacă mi se permite așa un joc verbal. Chiar dacă adeseori se simte plusul de simpatie și aplicație analitică față de un anume scenariu epic (Gabriela Adameșteanu, G. Călinescu, Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu sau Ion Manolescu), autoarele își cenzurează elanul speculativ pentru a lăsa în prim plan Orașul, cartierele, străzile, parcurile, bulevardele, cu specificul social-geografic și simbologia dezvoltată în cuprinsul ficțiunii. Orașul leagă și dezleagă destine, conflicte afective, produce revelații și descarcă energiile reflexive, după cum generează viziuni psihedelice, provocări politice și subtile inter-cauzalități socio-etno-mentalitare.

Acum, sigur că, așa cum se întâmplă fatalmente în cazul oricărui dicționar, se vor face multe și variate observații la capitolul prezențe vs. absențe. Cineva poate regreta laconismul referențial în privința posibilelor aluviuni metaliterare, mai precis a unor locuri legendare în memorialistica edificată pe nostalgia Bucureștilor de altădată, cu locuri precum strada Clemenței, Școala Centrală de Fete și, de ce nu, Crucea de piatră, inclusiv câmpul de la Filaret și Parcul Carol, ca să nu mai spun de Calea Victoriei, unde o reeditare a cărții lui Gh. Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, ar merita să fie însoțită de fotografia fiecărui imobil semnalat acolo.

În aceeași ordine de idei, chiar dacă știu că e nedrept și nesuferit să ceri tot mai mult tocmai de la cel mai darnic, ca un fanatic devorator de literatură memorialistică ce sunt trebuie să recunosc că m-a întristat absența acestei strălucitoare contrapartide pentru ficțiune din cuprinsul Dicționarului... Să luăm un singur exemplu: zona Cotrocenilor. Ce atrăgătoare pete de culoare ar fi fost acolo, pe lângă referințele la N. Filimon, G. M. Zamfirescu, Rebreanu, M. H. Simionescu, Mircea Eliade, Mihai Zamfir, Filip Florian și Cristian Teodorescu, extrase din evocările confesive ale unor Gabriel Liiceanu, Sanda Golopenția sau Victor Ieronim Stoichiță! Dacă, la rigoare, înțelegi că până și Casa Scânteii are traseele ei literare în proza noastră, nu poți să nu regreți absența deambulărilor culturale din jurnalele lui Radu Petrescu, ori absența multelor evocări personale din zona Antim-Uranus-Arsenal. La urma urmei, putem visa la un dicționar al boemei artistice bucureștene dedicat exclusiv Pieței Teatrului cel Mare, cu Hotelul Brofft, Casa Török, terasa Oteteleșanu ș.a.m.d., de la Caragiale până la Victor Eftimiu. Numai bogata memorialistică lăsată de corifeii generației ’27 putea dubla spațiul acordat Pieței Palatului și mai ales Fundației Carol I, de la jurnalele criterioniștilor până la mărturiile lui Cicerone Ionnițoiu despre manifestațiile anilor 1945-1947, ce pot fi puse în constelație cu viziunea istoriei prin intermediul involuției vestimentare, despre care au dat seamă atât de dureros și convingător Annie Bentoiu și Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

Până una alta, să salutăm revenirea în țară a Corinei Ciocârlie după treizeci de ani de carieră luxemburgheză, să-i dorim să-și vadă tradus în românește volumul Topographie littéraire d’une Europe des frontières (2004), iar Andreei Răsuceanu, în continuarea generoaselor premoniții făcute de Sorin Alexandrescu în prefața la Bucureștiul lui Mircea Eliade: elemente de georgrafie literară¸îi dorim să coordoneze un volum european care să inserieze Bucureștii între marile capitale ale continentului reflectate în literatură, de la Paris, Londra, Berlin, Dublin până la Roma, Istanbul, Moscova, Madrid, Barcelona și Lisabona.

În sfârșit, Dicționarul de locuri literare bucureștene face dreptate în egală măsură Bucureștilor și scriitorilor săi. Pentru paseistul rămas captiv istoriei obiective și mărturiilor subiective, este instructiv să-l vadă atât de prezent aici pe Rebreanu cel din Jar și Gorila, la antipod față de Ion și Răscoala, ori să vadă cât de subtil și armonios se împletesc Jocurile Daniei cu Solenoid, Orbitor și Fontana di Trevi, sau cum poate să apară același cartier Grivița la Mircea Eliade și Eugen Barbu.

Ruinat administrativ, disprețuit politic, jefuit, hărțuit, batjocorit și contorsionat arhitectural, cel puțin ficțional orașul a avut și are încă parte de nostalgie fabulatorie, epifanii stilistice și răsfăț editorial.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Dan C.Mihăilescu
Dan C.Mihăilescu

Expert în istoria serviciilor speciale, meticulos în documentare și nesățios colecționar de biografii dedicate ambiguității, Stejărel Olaru a trecut cu seducătoare nonșalanță de la puzderia de turnători, ofițeri DIE și servicii de informații anglo-americane care au compus armătura ocultă din subsolul Jurnalului lui Ion Rațiu către picanteria legendară cu care carnavalesca bârfă dâmbovițeană a binevoit să maculeze existența și postumitatea Mariei Tănase. Așa a făcut neobosit îndrăcirea valahă cu toate prințesele, reginele și doamnele de onoare de la Curtea Regală. Acolo unde se exaltă adulterul, priapismul, cinismul mercantil, megalomania și juisanța tranzacțională, iar viciile, putregaiul moral și terorismul de stat devin norme de conduită, e greu de acceptat că talentul pur și simplu însoțit de bunacredință și dăruirea de sine te transformă într-o victimă sigură. Așa se face că, în imaginarul colectiv și în jubilația fantasmatică a mass media, Maria Tănase a ajuns să rivalizeze în intrigile de budoar împletite cu „spionita” la nivel interstatal, cu acele embleme ale feminității ambivalente care au fost Regina Maria, Martha Bibescu și Maria Cantacuzino-Enescu. Și cine altcineva, dacă nu un istoric bun cunoscător al subteranelor patronate de Moruzov, Eugen Cristescu sau Teohari Georgescu, unde la tot pasul se înnoadă SSI-ul, Abwehr-ul și gentleman-ii din siajul Intelligence Service?

După ce a cercetat biografiile romanțioase și evocările subiective și a cartografiat butaforia informativă înălțată pe soclul statuii marii artiste, Stejărel Olaru a decorticat dosarele Siguranței și Securității, unde tradiționala mitomanie fantasmagorică a fost menită parcă dintotdeauna să justifice patologia spionisticii dâmbovițene. Or, când lași deoparte subiectivitatea autoflatantă din evocările lui Gaby Michailescu, Petre Ghiață, George Sbârcea, Clery Sachelarie și chiar Harry Brauner, înlocuindu-le cu extrase din nenumăratele interogatorii și declarații forțate la care a fost supusă Maria Tănase, alături de „romanele” delatorilor și notele de filaj ale ofițerilor specializați, ajungi – natural și fatalmente, aș zice – la imaginea cea mai adecvată a acestui proteism paradoxal care a fost ființa Mariei Tănase. Așa cum Ion Rațiu, politician, politolog, om de stat, om de afaceri și om de succes înzestrat cu geniul relaționării, a fost mană cerească pentru Direcția de Informații Externe, la fel însumarea de calități din persoana Mariei Tănase reprezenta un adevărat tezaur, deopotrivă pentru Eugen Cristescu și Mihai Antonescu, într-o diplomație fisurată ireductibil între anglo-, franco-, germano- și americanofilie.

Frumusețe ispititoare, cochetărie omni-acomodantă, talent ardent, poftă de viață și filantropie fără margini, toate o meneau pe Maria lui Tănase din livada cu duzi a Cărămidarilor de lângă Mărțișorul arghezian unei rivalități, dacă nu neapărat cu Mata Hari și Martha Bibescu, măcar cu Josephine Baker și Coco Chanel. Cine poate juca la fel de convingător rolul femeii de lume, subtile, aluzive, ironic-senzuale și ispititoare până la nivel ministerial, capabilă să producă lacrimi în cârciumă și destăinuiri în alcovuri aristocratice, devine automat ținta furiilor racolante care văd în fiecare dotare multiplă un potențial agent de influență.

Ceea ce reușește Stejărel Olaru în Maria Tănase. Artista, omul, legenda, carte apărută la Corint în 2019, este arhitectura unui paradox admirabil. Cartea demitizează fără încrâncenare, dar contribuie empatic și documentat la legendă, însă fără partizanat conjunctural și idealizări patetice. Se sprijină pe documente arhivate și coroborate atent pentru a contura și destrăma succesiv aproape toate locurile comune ale jurnalisticii și memorialisticii anterioare dosarelor de urmărire informativă. Ceea ce rămâne tulburător și credibil, în cele din urmă, este imaginea dramatică a unui talent orbitor, subminat de propriile-i calități excesiv dăruite celorlalți: o singurătate inocentă, însă pliată invariabil pe neșanse, neînțelegeri, nesiguranță și pe un hybris niciodată de nimeni lămurit. Presupun că, inițial, autorul va fi plănuit să documenteze cât mai intens, variat și adecvat adevărul biografic în defavoarea anecdoticii speculativ-legendare. Numai că, în urma încatenărilor arhivistice, soarta artistei configurează un personaj decupat parcă din tragediile antice, într-atât a fost artista de nedreptățită, hărțuită, traficată și manipulată psihic și emoțional de temperamentul și opțiunile omului Maria Tănase, ca și de conjunctura otrăvită în care au prins-o ca într-o menghină anturajul, impulsurile instinctuale și strategia diverselor servicii de informații. În fapt, se desfrunzesc legendele, se relativizează hagiografia și idilismul mediatic pe măsură ce se creditează hiperbolic aluviunile dosarelor informative cu declarațiile obiectivului, rapoartele informatorilor, referatele ofițerilor ș.a.m.d.

În final, totul este lăsat în seama cititorului, tactică pentru care autorul poate fi în egală măsură admirat și acuzat. Oare ce sau cine să fi instituit hybris-ul, acel fatum care a rătăcit și otrăvit în așa măsură soarta Mariei? Poate însăși însumarea calităților umane și profesionale cu siguranța de sine, convingerea că poate suci mințile și sufletul oricui și că poate manevra tenacitatea urmăritorilor? Sau mai degrabă înlănțuirea eșecurilor sentimental-matrimoniale?

Totul începe cu Maurice Nègre, corespondentul Agenției Havas la București, compulsiv urmărit de SSI din 1938 în 1942. Gazetarul care fotografiase la Turtucaia se interesa de proiectele germane în România și mișcarea de emigrație a evreilor aici, scop în care colabora cu Archibald Gibson, corespondentul lui „The Times” la București – fost ofițer al MI6 acesta. Același Maurice Nègre avea să colaboreze cu mișcarea antigermană franceză condusă de Generalul De Gaulle, ceea ce implica de la sine colaborarea cu serviciile de informații militare britanice, plasând-o pe Maria Tănase între Abwehr, SOE și SSI. „În realitate, punctează Stejărel Olaru, rețeaua informativă contruită de Nègre în favoarea Marii Britanii (era vorba de trei agenți francezi activi și alți 12 agenți români și greci, n.n.) nu a performat deloc, fiind încă de la început sub controlul autorităților române. Maurice Nègre a făcut greșeala să se asocieze cu Henriette Sumpt, o franțuzoaică cunoscută în cercurile mondene bucureștene și mare iubitoare de aventură. Mutându-se în București, Sumpt a lucrat ca funcționară, rând pe rând, la Legația Franței, apoi la cea a Poloniei și a Republicii Chile, până la începutul anului 1940. Prin urmare, a devenit familiară bărbaților care formau mediul diplomatic din capitala României, făcându-și relații în special printre diplomații francezi și englezi. Fiind într-un astfel de cerc relațional, nu e de mirare că a încercat să le ofere sprijin acestora, SSI stabilind la începutul războiului că Henriette Sumpt a primit însărcinarea de a se introduce în anturajul ofițerilor germani, de la care să obțină informații cu caracter nemilitar, folositoare englezilor. Câteva luni mai târziu, arestată fiind, Sumpt a declarat că, dimpotrivă, și-a oferit serviciile sincer Legației Germane și a fost recrutată de Karl von Meran, ofițer de informații al SD-Ausland în România, Departamentul VI Informații al Oficiului Central de Siguranță al Reich-ului”. Dacă ținem cont că von Meran și echipa lui aveau să sprijine rebeliunea legionară, e ușor de înțeles situația aiuritoare în care se afla „Marița” noastră în tot acest qui pro quo spionistic.

Cititorul interesat de istoria literaturii va fi atras de legăturile lui Maurice Nègre cu Gh. Dinu (Stéphane Roll), Iosif Fermo & Co. Împinsă ca de un magnet irezistibil către anturaje încețoșate și personaje ambigue, „Marița” face cunoștință cu o seninătate inconștientă cu Nello Manzatti (Ion Mânzatu), jucându-și parcă soarta la zaruri mereu pe muche de cuțit și jucându-se cu focul de parcă ar fi mângâiat porumbei. Alexandru Eliad (Solomon Bercovici), regizor, gazetar și cronicar dramatic, era turnat periodic la SSI de informatorul „Damian” (Benone Negrețu, corector la „Universul”), era caracterizat ca întreținutul Mariei Tănase și abonat oneros la fondurile primăriei capitalei pentru toate edițiile „Lunei Bucureștilor”. Cum să nu revin la expresia vechilor bătrâni: parcă a fost un făcut, o fatalitate în soarta Mariei Tănase relația cu acest Eliad, unul dintre inițiatorii ARLUS, dar al cărui merit este că îi face cunoștință Mariei cu Harry Brauner, ca să o decupleze de la mirajul lumii de café concert și să o redea folclorului autentic.

Dar când spui Harry Brauner, vezi automat școala sociologică bucureșteană a lui Dimitie Gusti, omul în care și Siguranța, și Securitatea nu vedeau decât încă o verigă în articularea intelligence-ului anglo-american, acuzat în rapoartele detectivilor că este căsătorit „cu jidoavca” Miletineanu (Duța Grünsberg), verișoara Esterei (Elenei) Lupescu. Astfel încât hybris-ul Mariei rezultă din ecuația unui om potrivit, adică plin de talente, situat însă invariabil în contexte nepotrivite, între tranșee, mai bine zis, între carliști, antonescieni și legionari, între germanofili și antantofili, cei mai mulți la ușa lui Eugen Cristescu.

Printre infidelități inocente, o trufie histrionică și generoasă, plus trădări vinovate, Maria era victima ideală pentru serviciile secrete, al căror principiu etern și ubicuu, de la Fouché la – dacă-mi permiteți – Nicolae Pleșiță, este „frăgezirea” fiecărei cifre din statistica demografică pentru a o face pretabilă la colaborare. Până și misteriosul Paximade, prin intermediul căruia Maria va fi angajată de Constantin Tănase la „Cărăbuș”, era din 1929 agent al Ministerului de Interne. Evident că și acolo Maria pică rău:

„Tănase mi-a dat rolul unei băgătoare de seamă într-un sextet. În ăst timp, cea care cânta ariile românești era o rusoaică refugiată, care-l convinsese pe Tănase că fusese angajată la Opera țarilor din Rusia. Pe afișele acestui spectacol am fost trecută sub numele Elise Lamé. În a doua revistă, mi s-a pregătit un cache-sexe cu pene de struț, sutien, pantofi de lamé și o pălărie gen french-cancan. Cum să mă îmbrac așa eu, care veneam dintre răzoare și bibilici? În ajun de premieră, mi-am făcut bocceaua și am plecat. Pe afiș eram de astă dată Mary Atanasiu”.

Acest amestec de nevinovăție copilărească și ironie cotropitoare, cititorul o regăsește din plin în interogatoriile realizate de lt. colonelul Mauriciu Adam, din 1958 înainte, prin care Maria se iluziona că își poate manevra urmăritorii. În fapt, oferindu-și serviciile din patriotism când lui Eugen Cristescu, când lui Teohari Georgescu, ea nu făcea decât să-și sporească vulnerabilitatea, ceea ce, în ultimă instanță, îi asigură și disculparea în posteritate. Să nu uităm că Stejărel Olaru, așa cum menționează legăturile lui Sandu Eliad cu polițiștii din Siguranță, ca și înscrierea lui în PCR după august 1944, ne spune și că nu există niciun dosar de rețea pe numele Mariei Tănase.

De-a lungul labirintului în care Maria a fost captivă și a rătăcit toată viața, Stejărel Olaru pune reflectorul din mirador pe o puzderie de personaje, acțiuni și scene, unul mai atractiv sau picant decât celelalte: Mircea Teohari, agentul naval al Serviciului Maritim al României la Istanbul, cel care o aruncă pe Henriette Sumpt în brațele SSI, rețeaua lui Alfred Gordyne de Chastelain, nume sonor inclusiv în biografia politică a lui Iuliu Maniu sau Ion Rațiu, ca și Rică Georgescu, doctorul Avian Ivanovici, inginerul Leon Popovici sau Hugh Sinclair (MI6), von Gregory, șeful contrasionajului Abwehr de la București. În timp, Sumpt pleacă definitiv în Franța, în 1959, Maurice Nègre e întemnițat un an la Văcărești, iar Maria scrie de zor declarații despre asistența financiară acordată fostului iubit. Asta în vreme ce dosarele ei de urmărire trec nestingherite de la siguranță la Securitate, odată cu vinovățiile imaginare și aderările efemere. Apropo de acestea din urmă, e semnificativ că aceeași Marie, situată fără voie, prin legătura cu Harry Brauner, în tranșeele care-l separau pe Gheorghiu-Dej de Lucrețiu Pătrășcanu, șantajată fiind apoi, pentru obținerea unui pașaport sau a vizelor pentru un turneu măcar la Moscova, intra cu familiaritate în biroul Constanței Crăciun – fusese chemată să încânte auzul vârfurilor PCR!

Nu sunt însă de disprețuit nici detaliile despre gestionarea onorariilor americane de către Grigoraș Dinicu pentru orchestra românească pe scena Expoziției universale din SUA.

Trecut pe rând prin stupoare, oroare, revoltă, amuzament și în special compătimire, cititorul are de ales între relativizarea mitului și reforjarea legendară a acestui destin. Un destin care, pentru mine, rămâne perfect corelabil cu al lui Brâncuși.

Dacă până la urmă din triada titlului ales de Stejărel Olaru, omul rămâne strivit și umilit între artist și legendă, în schimb cea mai tulburătoare și pilduitoare pagină din viața Mariei Tănase rămâne Testamentul ei.

„Las, ca cea mai aprigă dorință a mea, ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni, ci să fie sobru.(...)

După moarte, corpul nescăldat, ci numai șters cu alcool, să fie la dispoziția medicilor, dacă vor considera a se folosi de el la autopsie. (...)

Una din cele două cămăși albe de mătase naturală pe care le am în dulap să fie pusă pe sub rochia de pichet alb ce se găsește la spital, și care se botonează în spate. Pe cap să-mi pună colțarul de pichet alb, iar în picioare, ciorapi albi, scurți.(...)

Nu vreau mascaradă și panoramă. (...)

Să nu vină la slujba religioasă niciun popă afară de preotul și părintele Băjenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de jos, raion Nicolae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile pentru ultima dată că, atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată și mamă. (...)

Dacă se va putea și nu va fi greu, aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și, în loc de acele parastase pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă, și să nu fie nimeni trist”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG