Dan C.Mihăilescu

Mereu instructive, educative, formative pentru publicul tânăr, excitante și chiar extaziante pentru adulții iubitori ai vechilor București, cărțile Victoriei Dragu Dimitriu (paisprezece până acum), aproape toate apărute în admirabila colecție „Planeta București” coordonată de Silvia Colfescu la editura Vremea, au reușit să croiască în timp cartografia elitară a istoriei sociale bucureștene prin arhitectură, evocări cutumiare, opere de artă și genealogie, prin familii alese și puse-n oglindă, deopotrivă din vechea aristocrație conservatoare și burghezia mică și mare, liberală, cu istorii familiale blazonate, case, străzi, nuclee boierești, artistice, meșteșugărești, neocolind boema, loisir-ul și evoluția mentalităților urbane, farmecele vieții princiare sau de la mahala, peisajul mimetic apusean, alogenia și jocul nostru dibaci inter-imperial, autohtonismul levantin, balcanismul pehlivan sau bovarismul bizantin, importul civilizațional, monarhismul și republicanismul, adaptabilitatea ospitalier jovială vs. retractilitatea xenofobă, dialectica virtuți-vicii, totul filtrat prin zeci de figuri și destine urzitoare de istorii și configurând textura socială ziditoare de istorie. Cărțile ei dialogale despre doamne și domni, familii, străzi și case exponențiale, pe cât de intens documentate și jubilativ colindate, pe atât de pline de sensibilitate, curiozitate ardentă, pitoresc uman și moralitate multiplu pilduitoare, cu subtilitate și sagacitate conversațională, înțelegere osmotică și efervescență stilistică, au reușit încă demult să configureze acea țesătură socio-psiho-istorică a geografiei umane care a construit, populat și salvat sufletul bucureștean prin atâtea veacuri de calamități naturale, invazii atotdistrugătoare, răzmerițe sângeroase, vitregii pustiitoare și triumfuri surprinzătoare, toate încadrabile în acea superbă metaforă sacrificială din Reportaj-ul Anei Blandiana cu scheletele deținuților de la Canalul dunărean care devin la inundații digul salvator pentru supraviețuirea prezentului.

Cu cartea tipărită în 2021 în aceeași colecție a Silviei Colfescu de la editura Vremea, Povești cu cenacluri vechi din București, 1880-1954, Victoria Dragu Dimitriu își dă cu asupră de măsură doctoratul jurnalistic în istorie literară. Are o invidiabilă energie de cuprindere, analiză comparativă și sintetizare, manevrează cu egală dexteritate de scanner urbanistic traseele artistice, istoria instituțiilor culturale, biografismul și istoria ideologiei politico-literare. Cei care, ca mine, credeau că știu cât de cât povestea boemei artistice a capitalei în linia referențială C. Bacalbașa – Victor Eftimiu- Arghezi, Minulescu, până la Emil Manu și Florentin Popescu, se vor delecta cu fervoare în această reconstituire istorică recompensatoare și înnoitoare de speranțe. O carte care i-ar fi bucurat negreșit pe cei trei mari prețuitori ai trecutului matein bucureștean, Șerban Cioculescu, Alexandru George și Z. Ornea. Matei Caragiale însuși s-ar fi recunoscut cu încântare în astfel de melifluențe lexical picturale: „pe uliți furnicar, prin parcuri dichisit burgheze, prin cartiere de lux și mahalale spurcate de tina pâraielor, prin fundături somnolente și bulevarde triumfătoare, prin spitale cu cimenturi reci, prin subsoluri inundate și prin mansarde argintate de lumina lunii, prin camere îmbrăcate în catifele, căptușite până-n tavan cu volume legate în piele, și prin săli de tribunal. Între ziduri sufocante de pârnaie și amfiteatre goale de stucaturi, orașul își mână copiii cu aerul că nici nu știe de ei. Are tot atâtea fețe câți ochi îl măsoară – păienjeniș de traiectorii, clișee suprapuse, paralele reunite dincolo de infinit. În acest București bătrân și plural încerc să pătrund, căutând aglomerările poeticești, locuințe anonime, redacții, cafenele, săli de curs, foaiere de teatru, subsoluri de tipografii, edituri, galerii de artă, parcuri, mergând pe urmele singuraticilor, pe străduțe dosnice, intrând în câte un cinematograf, sărind dintr-un tramvai într-altul, întârziind prin anticariate și librării. Cenacluri celebre prind viață ca o hologramă, la interferența amintirilor multiple”. Matei Caragiale, ziceam, dar mai ales cei dăruiți cu harul vederii invocative și legănării în hamacul aducerilor aminte, de la G.M. Cantacuzino, Cornelia și Monica Pillat, până la Ioana Pârvulescu sau Dan Ciachir.

După o așa elocventă autocaracterizare – termenul hologramă spune tot – comentariul este imperios obligat să-și impună niscai chingi laconic expozitive, într-o iluzie de obiectivare, poate eficientă, dar și păgubitoare totodată.

Maiorescu, Macedonski, Lovinescu, adică „Junimea”, „Literatorul” și „Sburătorul”, deci tot ce a întemeiat și înflorit mai bun literatura noastră între 1860 și 1950, se află cuprinse aici, în toate încrengăturile posibile, atestabile sau reconstituite cu acribie și empatie, între Piața Romană, bulevardul Elisabeta, străzile Mercur, Dorobanți și Ion Câmpineanu, fostă Regală. Excelând în montajul confesional și colajul documentar publicistic, în scormonirea memoriilor, jurnalelor, agendelor zilnice ale mentorilor, pe care le pune în oglindă cu amintirile și mărturisirile ucenicilor, ca și cu canavaua publicistică de servicii reciproce vs. cabale dibaci sau veninos orchestrate, autoarea face din studiile de caz sinteze de istorie socială, simultan cu docudrame individuale, bi- sau multi-laterale.

Marea performanță a cercetării este partea a doua (pp. 227-503), dedicată „Sburătorului”, zecilor de relații între E. Lovinescu și mulțimea amețitoare a ucenicilor săi, unde fidelitatea, trădările, hărțuirile, idolatria, meschinăria, pehlivănia, sublimul, revoltătorul, beatitudinea, carierismul, țuțărismul, calomnia, camaraderia, cabotinismul, sistemul donnant-donnant, dihonia vs. solidaritatea de breaslă, comicul buf și melodrama feroce compun partituri de subtilitate proustiano-balzaciană redate... călinescian.

Ce-i drept, noianul metaliterar moștenit aici, mai ales grație Agendelor lovinesciene, ar fi fost mare păcat să nu fi fost scanat, contextualizat, coroborat și speculat așa cum a reușit Victoria Dragu Dimitriu, cu hipercondei arhitectural și voluptate barocă. Și ce este încă remarcabil este că nu uită nicio clipă că personajul axial trebuie să rămână Bucureștii, capitala unde s-au clădit reputațiile, ierarhiile, politicile, cinurile, confreriille, cabalele, diversitatea alogeniei și monolitismul autohtoniei, ca și prestigiul academo-universitar, boema labirintică și presa jungliferă, nucleele masonice care corelează Iașii, Clujul, Banatul, Oltenia, franco-anglo-italo-germanofilia ș.a.m.d.

Estuar al tuturor contrastelor, Bucureștii desfășurați între Carol I, Ferdinand, regele Mihai și Petru Groza lasă loc generos pentru cel mai abracadabrant și luxuriant spectacol de umanitate multivalentă, cu trimiteri egale către veacurile precedente și ziua de acum. Simpla lectură a țesăturilor și destrămărilor sburătoriste dă seama, ca un roman fiziologic de altădată, de evoluția întru involuție a moravurilor noastre artistice și sociale, la modul cel mai general, rușinându-l pe istoricul literar care va fi văzut în agendele lovinesciene doar un calendar frivol de bârfe, ricanări mușcătoare, răzbunări în efigie și mondenități picante.

Adevărat, dacă între Lipscani, Cișmigiu, Piața Teatrului și Kisselef se derulează filmul care-i unește în casting pe Eminescu și Urmuz, pe junimiști, iorghiști, sămănătoriști, avangardiști, realiști și onirici, ca și pe spiriști, lăzăriști, saviști, criterioniști, bolșevici și legionari, drept e să spunem că Victoria Dragu Dimitriu desfășoară un evantai faptic, uman, stilistic, ideologic, psihologic, anecdotic impesionant și captivant cât încape. Apropo de distribuție, e deopotrivă magnetizant și instructiv să-i vezi defilând pe aceeași scenă pe Al. Bogdan-Pitești, Radu D. Rosetti, Victor Bilciurescu, să-i revezi, legați de acesta din urmă, pe strada Regală nr. 16, pe Macedonski cu Delavrancea și Vlahuță, ori să traversezi strada Nuferilor (azi, General Berthelot) ca pe un capitol de boemă literar-artistică. Grație memorialisticii abundente, avem parte de atmosfera interioarelor somptuoase, plebeiene, minimaliste ori megalomane, cu meniuri fastuoase ori paupere, cu lecturi entuziasmante, sforării ariviste, bancare sau politicianiste, cu flirturi, invidii, campanii defăimătoare, conspirații pentru premii, medalii, candidaturi și titluri academice, cu nimfe, satiri, hărțuiri sentimentale, adultere, dueluri, divorțuri, bastarzi, afacerlâc, samsarlâc și amorlâc, cum ar fi rezumat alde Pirgu.

Dincolo, dincoace, mai presus ori mai prejos de toate acestea, ne vom delecta cu cenaclurile lui D. Karnabatt și ne vom propune să-i citim acestuia Bohema de altădată, vom reface legătura dintre „Cercul” din casa lui Grigore Păucescu și înființarea Fundației Regale, ni-i vom reaminti pe D. Teleor și Cincinat Pavelescu, ori vom face cunoștință cu gazetarul C. Cosco și ne vom închipui cenaclul lui Urmuz colindând „pe Antim, prin Dealul Spirei ori pe malul stâng, pe la podul Mihai Vodă, în curtea circului Sidoli, și mai sus, pe Calea Victoriei până spre Ateneu”, după ce-i vom fi urmărit pe cei patru puștani lăzăriști din acest cenaclu: George Ciprian, Gheorghe Constantinescu zis Macferlan, Alexandru Bujoreanu zis Bălălău și Costică Grigorescu alias Pentagon. Ni se restituie lista adreselor lui Macedonski stabilită de Călinescu și notăm că, precum la E. Lovinescu, cenaclul era adevărata viață a poetului Rondelurilor. Vizităm casa Dissescu și Casa Slătineanu, marcăm în Cotroceni casele Cioculescu și Minulescu în drum către Grădina Botanică și ne încântăm imaginându-ne întrunirile „Amicilor Literaturii” din casa fraților Petrașcu – Nicolae, Constantin și Gheorghe –, din Piața Romană „aflată între bulevardul Lascăr Catargiu și strada Căderea Bastiliei, fostă Cometei, arhitect Spiridon Cegăneanu”, dacă nu cumva în casa lui Nicolae Petrașcu, situată în diagonală cu cealaltă, dar la „colțul cu strada Mendeleev, fostă Primăverii, proiectată de arhitectul Ion Mincu, profesorul lui Cegăneanu” (v. istoria completă la p. 37), nobile repere centrale descrise și deplânse cândva cu cearcăn admirativ și de Andrei Pippidi.

Cât despre laborioasa descâlcire a ghemului sburătorist lovinescian, autoarea recunoaște că a stăruit atâta „pentru că fiecare dintre aceste legături ne dezvăluie un alt chip al Maestrului din Câmpineanu, după cum, totodată, ilustrează diversitatea și complexitatea conglomeratului uman transformat de pasiunea pentru literatură într-o formație ce se prezintă posterității ca un nobil produs al culturii românești interbelice. Artizanul este unul singur, E. Lovinescu, dar fiecare dintre cei care îi trec pragul are sau primește un rol și puțini sunt cei care nu se înscriu în poveste”.

Dacă la talentul colaj-montaj și coroborare documentară Victoria Dragu Dimitriu îi este confină Ioanei Pârvulescu, în cunoașterea geografiei urban-arhitectural-culturale bucureștene merge în același pas cu G. Crutzescu și Tiberiu Avramescu, după cum istorico-literar rezonează la acribia celor trei reputați mateini citați mai înainte. Farmecul mai provine aici și din cultivarea aleatorismului și a lansării voluptuoase în contemplație sau fantasmare, astfel încât, din câteva sute de metri în căutarea unei adrese, te vezi teleportat către Arnoteni, în apartamentul Mărgăritei Miller-Verghi, prin cârciumioarele de pe strada Academiei, ori de pe strada 11 Iunie, acasă la Constantin Beldie, legând soarta Corei Irineu de revista „Ideea Europeană”, sau mergând pe urmele lui Sașa Pană, Geo Bogza, Marcel Iancu, Ilarie Voronca, ori acasă la Jeni și Arșavir Acterian, inclusiv la pitoresc generosul racoleur de tinere talente Miron Radu Paraschivescu. Excelând și în detailism, autoarea face să fulgere la tot pasul câte-o referință sau observație surprinzătoare, fie despre Mircea Berindei sau memoriile lui Sașa Pană, fie semnalându-ne jurnalul lui Virgiliu Monda, trecând înspre clădirea Muzeului Simu, îmbiindu-ne cu un Petre Pandrea insolit în context și descifrând în viziunea academică a închisorilor acestuia inclusiv un histrionism cenaclier. Ca exemplu de asociativitate abilă, în afara copleșitoarei performanțe sburătoriste, poate fi citată secvența „Cenacluri ad-hoc cu Barbu Solacolu” (p.181 ș.u.), unde găsim sintagma „cenaclu peripatetic”, respectiv Dinu Pillat, Sorin Titel, Constantin Mateescu.

Ieșim din lectură întremați și vibratili ca după un zbor cu deltaplanul. Față de sociofobia sălbatică a prezentului, aviditatea comunicativă a celor vechi, fuga lor insațiabilă după comuniune, comesenia, onoarea și rigorile bunei cuviințe, spiritul de corp și solidaritatea de clasă, castă și profesie compun un adevărat elixir întru reverie.

Titlul tezei este Aproape totul despre Virgil Ierunca, autoarea se numește Alexandra Florina Mănescu, a fost publicată în 2021 la editura Cartea Românească, iar coordonator i-a fost Nicolae Manolescu, cel care scrie așa pe coperta a patra a cărții: „Teza este cea dintâi cercetare doctorală consacrată lui Virgil Ierunca. Precizările pe care le face sunt utile și vor constitui baza oricărui studiu ulterior. Nu există în această lucrare niciun accent în plus. Biografia nu are nimic hagiografic. Totul este riguros exact. Alexandra Florina Mănescu restabilește realitatea peste tot, cu documente în sprijin. Teza ei este un monument de acribie. Rareori am coordonat o teză de doctorat atât de temeinică și de exhaustivă. Se pot da și alte interpretări scrierilor lui Ierunca, dar e puțin probabil să mai fie descoperite date noi legate de scriitor”. Dată fiind portanța, ca să nu zic grandoarea semnatarului coordonator, orice glosare devine inutilă, iar la limită ridicolă și oricum plină de riscuri.

Și totuși, prea mi-au fost apropiați sufletește Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în multele ore petrecute împreună la Paris și București pentru a lăsa necomentată așa o generoasă sinteză biografică.

Inițial, m-a surprins neplăcut provocarea de natură competițional-exegetică insinuată încă în primele rânduri dedicate cuplului legendar al Radio Free Europe, ascultat cu fervoare aproape religioasă de toată lumea culturală românească. Subliniindu-și pionieratul în domeniu, autoarea precizează: „Dacă Monicăi Lovinescu i s-au dedicat până acum mai multe cărți produse ale unor cercetări doctorale, lui Virgil Ierunca i-au revenit cel mult pagini din istorii literare, capitole din teze, articole, studii de specialitate”.

Arhiva sonoră a Europei Libere: emisiuni realizate de Virgil Ierunca.

Oricine i-a cunoscut pe cei doi a rămas fascinat de comuniunea lor miraculos androginică, i-aș zice. În orice caz, de in-disocierea lor. Însuși faptul că, admiratori și dușmani deopotrivă, îi numeau paușal fie „Monicii”, fie „Ieruncii” e o dovadă că, așa cum desăvârșirea lor conjugală se întemeia pe cultura comună, pe convingeri, credințe și idealuri identice, pe aceleași instincte, lecturi și atitudini politice, lupta lor comună de o viață, ca un tandem ritmat perfect, ca o complicitate fără fisură, i-a trecut simultan într-un mit a cărui demitizare pare livrată aprioric eșecului. Delicioasa lor tachinare la fiecare replică, permanentul marivodaj intelectual sclipitor și simțul contradicției înscenat continuu cu o reciproc împărtășită înverșunare spectaculară, nu făceau în fapt decât să le reliefeze armonia esențială, unitatea făpturii, claustrul etanș îndesine, ceea ce te îndemna la început să ți-i consideri părinți, apoi frați mai mari, după care, din mentori, îți deveneau aproape niște copii adoptivi, atât le erai de recunoscător că te luminează, te încălzesc și rostuiesc, te fac dependent de energiile lor ludice sau războinice și dornic să-i ocrotești, date fiindu-le puritatea, generozitatea, buna credință, idealismul, altruismul și, deci, vulnerabilitatea. În paranteză fie scris, nu am mai încercat senzația aceasta decât, pe stil vechi, cu Arșavir Acterian și Barbu Brezianu.

Și în memorialistică au fost și sunt prezenți ca un monocuplu, mai ales dacă ținem cont de vârful emoțional care este capitolul dedicat celor doi în superba Declarație de iubire a lui Gabriel Liiceanu, ca și de josnicele, otrăvitele atacuri situate în dizgrațioasă antinomie pamfletară cu aceea și semnate, între alții, de-a lungul vremii, de Ion Caraion, Artur Silvestri, Paul Goma, N. Breban, D. Țepeneag și alți „literatori” sau „caietiști”, academicieni împovărați de odiseea ranchiunei. Apropo de Gabriel Liiceanu, e mare păcat că tocmai el, cel care a făcut cel mai mult în biografia și mai ales pentru bibliografia și demnitatea întru posteritate a cuplului parizian ultraromânesc din 8, rue François Pinton, iese „ofilit” din această cercetare doctorală din pricina faptului că autoarea nu a reușit să-l intervieveze special pentru carte.

Alexandra Florina Mănescu a fost șef de promoție în 2012 la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu, este dublă masterandă a universității din Craiova, iar teza de față a fost elaborată între 2015 și 2018, cu o preocupare aproape obsesivă pentru documentarea exhaustivă și cu ambiția de a convinge că deține din plin înzestrarea pentru arhivistică și obiectivitatea sintetizator factologică. Primele 30 de pagini de investigație acribioasă, în linia Călinescu-Cioculescu, rectifică data de naștere a subiectului, eronat încatenată în istorii literare și care se dovedește a fi 25 august 1920, în satul Ciumagi, azi Lădești, jud. Vâlcea, ca fiu al lui Dumitru Untaru și al Elenei Neagoe (Maria Țuică, după adopție), doctoranda noastră fiind și cea care a convins autoritățile din Lădești să dea liceului local numele celui care a extaziat ori scandalizat atâta lume cu volume precum Românește, Fenomenul Pitești sau rubrici ca „Antologia rușinii”, „Actualitatea românească” ori „Teze și antiteze la Paris”.

Arhiva sonoră a Europei Libere: emisiuni realizate de Monica Lovinescu.

Dacă regreți absența examinării cărților autorului și necartografierea în tandem cu opțiunile, subiectele și verdictele Monicăi Lovinescu, în schimb scanarea biografiei îți răscumpără îndeajuns frustrarea, în special prin detaliile privind viața sentimentală, extrasele erotic epistolare, lumea gazetărească frecventată de tânărul ce se considera troțkist, dar se lăsa încântat de Condiția umană a lui Malraux, precum Eliade de Huxley și Papini, ca să nu mai spun de cutreierul prin dosarele informative de la CCNSAS, cu trista lor binecunoscută picanterie.

Cine știa că Ierunca a fost coleg de redacție la „Albatros” cu Al. Cerna-Rădulescu n-avea de unde să știe, până acum, de idila tânărului Untaru cu Alexandra Cerna-Rădulescu, sora poetului, după cum va fi șocat să afle de logodna cu Angela Pistol, al cărei refuz de-a părăsi România îl face pe Virgil disponibil pentru Martha Antoniu, prima soție a lui Paul Georgescu, descrisă de veninosul Ion Caraion ca „o fată cam de vârsta lui, evreică, brună, frumoasă, dinamică și utecistă. Era logodită cu Paul Georgescu, mai târziu se și vor căsători. Apoi vor divorța, ea devenind Marta Cormoș”. Cea căreia Virgil, în veritabil personaj romanesc parizian, îi spunea Marthe avea să fie caracterizată mai târziu de Norman Manea ca „o brună fragilă în care inteligența zvâcnea suplă, tăioasă ca un stilet”.

Integrat rapid în lumea liberă, fostul elev al liceelor „Lahovari” din Rm. Vâlcea și „Spiru Haret” din București dobândește numaidecât sagacitatea introspectivă aptă să transforme scrisoarea în pagină de jurnal cu alură de eseu autobiografic în rame de existențialism intelectualist: „Marthe, am devenit apoi un om liber cu mine. Nu știu ce înțelegi tu printr-un om tare, însă eu trăiesc acum exact cum eram înainte de a veni aici. Surprinzător, am o putere reală de a anticipa stări de conștiință, fără să intervin ulterior cu elemente de voință pentru realitatea acestora. Am știut întotdeauna ce mă aștepta aici fără tine, din momentul în care m-am hotărât să plec. Mă gândeam că, în fond, nu sunt atât de ridicul când îmi părea rău de ce se întâmplase cu mine. Astăzi, Marthe, sunt în plină realitate a lucrurilor acelea, tragic presupuse atunci, tragic trăite acum”. „Niciun compromis. Sunt prea departe de compromisuri ca să le mai pot înțelege și îndrepta. Dacă trebuie să treci peste mine, fă-o cu bărbăție. Pentru asta am plecat, poate iremediabil, pentru asta am renunțat la tine”. Extrasele din scrisorile către Marta scot la iveală consonanțe temperamental-spirituale deopotrivă cu Mihail Sebastian și Mircea Eliade.

Cât despre cotloanele arhivistice de la ANR sau CNSAS, aici îl vom descoperi, sub numele conspirativ „Dinu”, pe mult bănuitul în breaslă, dar până acum încă nedezvăluitul craiovean, Ion Deaconescu, cel care „propune răpirea lui Virgil Ierunca, oferă propuneri, soluții și toate datele asigurării succesului unei astfel de operațiuni”. După cum capitolul „Virgil Ierunca în amintirile prietenilor” oferă detalii revelatoare pentru istoria postului de radio „Europa Liberă” la concurență, aș zice, cu mulțimea celor relatate de Ion Rațiu în multele volume ale Jurnalului său. Așa e cazul (v. p. 260 ș.urm.) cu declarația lui Paul Dumitriu din 26 ianuarie 1980 despre relația Jacob Popper ̶ Edgar Rafael care complotau împotriva lui Noël Bernard în ceea ce s-a numit „cazul Trifa”. Mărturiile privind ajutorul acordat de Miron Radu Paraschivescu și Virgil Ierunca la cotidianul „Ecoul”, în 1943-44, unor jurnaliști evrei precum Eugen Schileru, Silvian Iosifescu și Ovid Crohmălniceanu, scrisoarea lui Otto-Eduard Marcovici din Tel-Aviv, sept. 1979, declarațiile semnate de N. Steinhardt și George Tomaziu împotriva acuzațiilor aceluiași „vechi, învederat și aprig stalinist Jacob Popper” (cum bine îl rezuma viitorul monah Nicolae de la Rohia, în 1979, pe fostul prefațator jdanovist al lui Coșbuc), alături de declarațiile lui Paul Goma și Eugen Ionescu, unde apar rabinul Moses Rosen și ministrul Pleșiță, din toate, conchide autoarea, „înțelegem limpede că întreaga campanie inițiată și derulată de Jacob Popper nu a fost decât o încercare de destabilizare psihică, fizică și sufletească a lui Virgil Ierunca, coordonată de Securitatea din România”.

Capitolul IV, Jurnal în oglindă. Virgil Ierunca despre Monica Lovinescu, Monica Lovinescu despre Virgil Ierunca te face să uiți inventarul făcut articolelor scrise la, sau după, moartea celor doi, când se deplângea discriminarea valorii soțului de către admiratorii supralicitanți ai soției, și, mie cel puțin, îmi stârnește așteptarea unei monografii bicefale a legendarului monocuplu realizată, să zicem, de Ioana Pârvulescu împreună cu Cristina și Cătălin Cioabă.