Emilian Galaicu-Păun

…sau cel puţin ascultaţi-vă… Ceea ce s-a şi întâmplat la finalul Zile-lor şi Nopţi-lor de literatură, ediţia a IX-a a Festivalului Internaţional, desfăşurat pe 6-8 iunie, 2010, la Mangalia-Neptun, atunci când cei peste 50 de invitaţi dintr-o mulţime de ţări de pe Bătrânul Continent, dar şi din America de Nord, Egipt şi Asia au recitat testamentul lui Ovidiu, fiecare pre limba lui, iar apoi toată lumea în cor. A fost chiar cheia de boltă a unei reuniuni scriitoriceşti ce s-a întors într-o antantă cordială – dacă nu dintre culturi, cel puţin dintre reprezentanţii acestora – în ciuda crizei mondiale şi a celei interne (premierul Emil Boc tocmai îşi asuma răspunderea, iar Opoziţia punea de-o moţiune). (Deloc) întâmplător, recitalul avea loc în vila Ambasador, drapelele ţărilor participante împrejmuind sala de conferinţe.

Înainte însă de a se ajunge la recitalul poeţilor, Festivalul a fost… cât pe ce să nu aibă loc, şi asta din cauza bugetului de austeritate, USR fiind pusă în situaţia de a se împrumuta pentru a nu pune în pericol ţinerea deja tradiţionalelor Zile şi Nopţi de literatură, chit că într-un format mai restrâns. (O decizie înţeleaptă, zic eu, cel puţin cât să acrediteze ideea că oamenii de litere din România sunt, în ultimă instanţă, şi oameni de cuvânt!) Cum însă manifestaţia se vrea (şi este!) una dinte cele mai importante de pe Bătrânul Continent, mizele şi ele sunt pe măsură –dincolo de varietatea participanţilor, calitatea acestora dă strălucire ţării gazdă; e suficient să parcurgem lista premianţilor din anii precedenţi: 2002 – Jorge Semprun & Alain Robbe-Grillet; 2003 – Antonio Antunes & Ismail Kadare; 2004 – Amos Oz & Tomaz Salamun; 2005 – Mario Vargas Llosa & Cengiz Bektas; 2006 – Andrei Codrescu; 2007 – Yevgeny Yevtushenko & George Szirtes; 2008 – Orhan Pamuk & o tânăra scriitoare din Rusia, Irina Denejkina; 2009 – Peter Esterhazi & un tânărul scriitor din USA, Joey Goebel. Aşadar, un laureat al Premiului Nobel (Orhan Pamuk), alte câteva nume de pe lista scurtă de candidaţi (Ismail Kadare, Amos Oz, Mario Vargas Llosa), plus floarea literaturilor „mici” (cu ghilimelele de rigoare), de la ungurul Peter Esterhazi la slovenul Tomaz Salamun. Ei bine, în 2010 marele Premiu Ovidiu i-a revenit francezului Jean D’Ormesson (numele complet – Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre d’Ormesson), membru al Academiei Franceze, şi care – în ciuda celor 85 de ani ai săi – ar fi putut candida cu succes la categoria „tânăr scriitor”, premiul revenit canadienei Madeleine Thien. Ceea ce înseamnă că Festivalul Zile şi Nopţi de literatură a devenit o instituţie, una de importanţă mondială.

Tema dezbaterilor a fost şi ea una cu bătaie lungă: „Mărirea şi decăderea personajului în ficţiunea literară”, iar vorbitorii nu doar străluciţi, ci şi – unii – de-a dreptul insoliţi (bunăoară scoţianul Donny O’Rourke mai degrabă şi-a cântat decât şi-a expus comunicarea sa, „Literatură, identitate şi schimbare politică în Britania celtică”, şi încă în galeză!). Şi aşa, pe neprins de veste, autorii luau alură de personaje, românul (francezul?) Matei Vişniec povestind cum şi-a întâlnit eroii pieselor sale în circumstanţe banale, islandeza cu înfăţişare de Walkirie şi nume greu de nepronunţat, Thorunn Valdimarsdottir, dansându-şi & intonându-şi poemele, subsemnatul aducându-l pe scriitorul Ioan Flora, acum pe post de personaj, într-un poem; alţii, care şi cum. Preţ de două zile şi doua nopţi, ficţiunea a constituit pâinea noastră cea de toate zilele, pentru ca apoi să refacem – aidoma băieţelului Hansel din povestea germană – drumul spre alte culturi, după firimiturile rămase de la festin.

Dacă-i adevărat că viaţa merită trăită cel puţin pentru a afla cum şi-a trăit-o Goethe, ei bine, merită să scrii (bine!) cel puţin pentru a fi citit/ascultat de marii poeţi contemporani ce-şi vor da întâlnire, la anul, la cea de a X-a ediţie a Festivalului Zile şi Nopţi de literatură – opreşte-te clipă, eşti fericită!

Nu l-am înţeles niciodată pe Peter Pan; băiet fiind, şi deci… păduri cutreierând, nu-mi doream decât să cresc mare, peste noapte dacă ar fi fost cu putinţă, pentru a trăi ceea ce citisem – uneori cu anticipaţie – în cărţi. De unde să ştiu pe atunci că, odată crescut, nu copilăria aş vrea s-o repet, ci lecturile (unele, că de-alea cu octombrei şi pionieri-eroi eram sătul din şcoală!) acelei vârste, minunate fie şi pentru că se întâmplau prima oară.

E ca şi cum după ce că tot m-am uitat printr-un binoclu, să-mi apropii viitorul, acum l-aş inversa spre a-mi apropria micile bucurii de altădată. În taină, sper să surprind chiar momentul când, fără să mă pună nimeni, întindeam mâna spre întâia carte aleasă cu bună ştiinţă – cum s-o fi numit oare? a cui o fi fiind? ce influenţă o fi avut asupra cititorului ce sta să se nască? Gestul acela întemeietor mi se pare de o importanţă vitală, iar reproducerea lui de-a lungul unei existenţă îi conferă acesteia (un plus de) sens.

Înainte de a deveni eu însumi părinte, dar fiind deja pe calea cea bună, prietenul meu Tânărul Tătic mi-a spus: „Întotdeauna îi dăruiesc copilului meu doar acele jucării cu care mi-ar fi dragă să mă joc chiar eu.” Întocmai cărţile pe care un adult le propune copiilor (săi) trebuie să-l fi fericit în primul rând pe el. (De unde şi un plus de responsabilitate în cazul scriitorilor pentru copii, adevăraţi părinţi spirituali unii, dar şi nişte nenorociţi de baby-killers în faşă, alţii!...) Nu-s chiar atât de multe, textele de plăcere ale copilăriei mele, iar faptul că majoritatea au fost citite într-o altă limbă decât cea maternă trebuie că şi-a spus cuvântul peste ani – la recitire, nu mai au acelaşi gust. Şi totuşi îmi lasă gura apă când mă gândesc la:

Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor, de Lewis Carroll;
Pepi Ciorap-Lung, de Astrid Lingren;
Mowgli, de Rudyard Kipling;
Ivanhoe, de Walter Scott;
Ultimul mohican, de James Fenimore Cooper;
Trei muşchetari, de Alexadre Dumas;
Robinson Crusoe, de Daniel Defoe;
Mizerabilii, de Victor Hugo;
Insula misterioasă, de Jules Verne;
Micul Prinţ, de Antoine de Saint-Exupery.

Asemenea domnului grizonant căruia Amelie Poulin îi restituie „comoara copilăriei” într-o cutiuţa de metal găsită întâmplător, fiecare din aceste titluri îmi aduce aminte de ceva anume, şi totodată ele sunt ca fărâmele de pâine ale lui Hansel ce-i permit să se întoarcă acasă (iar mie, în timp), şi asta deoarece, spre deosebire de firimiturile din poveste, cu cât le „ciuguleşte” mai multă lume, cu atât mai abitir se înmulţesc, asemenea pâinilor lui Christos. Chiar aşa, lectura e pâinea lui Dumnezeu – cine nu înţelege asta riscă să rămână sărac cu duhul.

… dar împărtăşindu-vă lecturile mele din anii tineri, m-am surprins că sunt exact la vârsta la care Ion Creangă îşi scria, de zor, Amintiri din copilărie – o carte de o tristeţe sfâşietoare, pe nedrept lăsată pradă curriculumului şcolar ce-o descompune în mici episoade hazlii (La cireşe; La scăldat; Pupăza; Caprele Irinucăi ş.a.), şi care se cere citită dintr-o răsuflare (la fel cum el a scris-o, cu ultima suflare!), la timpul ei, adică… toată viaţa. Spun asta, ca să nu vă mire absenţa lui Ion Creangă pe lista de mai sus. M-am tot gândit ce alte titluri ale literaturii naţionale să trec în acest top-10, şi în afară de câteva poveşti (mai cu seamă Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) n-am prea găsit. Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, pinguinul Apolodor al lui Gellu Naum, motanul Arpagic al Anei Blandiana, la urma urmei cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli, vor fi crescut alţi copii, cu alte aduceri aminte, nu şi pe mine. Dacă ar fi să aleg totuşi un singur titlul, unul de sămânţă cum se zice, acesta ar fi Voinicul-cu-cartea-în-mână-născut, (cules) de Petre Ispirescu – încaltea de-ar încolţi! Deloc întâmplător, neamul ales e chiar neamul cărţii.