Emilian Galaicu-Păun

15 iunie – căldură mare; pe Aleea Clasicilor din Chişinău preşedintele interimar al RM, dl Mihai Ghimpu, şi încă preşedintele USM, dl Mihai Cimpoi, îl omagiază pe poetul nostru naţional Mihai Eminescu. Lume puţină, cât să ungă ochii, umplând camera de luat vederi cu ceva imagini de la faţa locului pentru emisiunea de ştiri, Mesager. Totul – într-o atmosferă solemnă, fără însă tragere de inimă, din datorie (patriotică, se-nţelege). Mă întreb, traversând grădina publică Ştefan cel Mare, dacă un flashmob cu 100 de tineri care să răsară ca din pământ pe Aleea Clasicilor, cu câte-un volumaş al poetului în geantă, nu ar fi fost mai în spiritul vremurilor noastre. Fiindcă, în ultimă instanţă, oare nu chiar asta se urmăreşte – să-i pui fiecărui potenţial cititor un Eminescu al lui în mână?!

Acasă, în aceeaşi după-amiază – telefonul mă smulge de la masa de scris. Vitalie Dogaru, realizatorul emisiunii Ţara lui Dogaru de la Publika TV, mă invită să dezbatem, împreună cu un oponent „care să-l apere pe Eminescu”, despre posteritatea poetului nostru naţional. (Ca şi cum faptul de a fi un scriitor postmodernist te înscrie în mod automat în tabăra detractorilor!...) Nici nu reuşesc să-i replic că a şi închis. Va reveni însă în câteva rânduri, rugându-mă să-i dau niscai nume ale unor „păşunişti” cu care să se poată polemiza – ca şi cum, repet, m-aş fi declarat dacă nu adversarul lui Eminescu, cel puţin ne-admiratorul lui. Şi atunci îi recomand chiar pe „fruntaşii cauzei naţionale” – Nicolae Dabija (nu va vei, fiind invitat la Jurnal TV), Valeriu Matei (nici el, în drum spre Bucureşti). Apoi o a doua garnitură, de critici protocronişti: acad. Mihail Dolgan, dr. hab. Ion Ciocanu, Tudor Palladi (tustrei strălucind prin absenţa). În gând, îmi şi construisem o strategie de atac, nu la adresa poetului, ci a „apărătorilor” lui: când îl vor fi citit ultima oară, in extenso? ce studii eminescologice de dată recentă vor fi consultat?

Scurt pe doi, eram pregătit s-o fac pe „avocatul diavolului” (citeşte, scepticul de serviciu), când deja în holul la Publika TV, cu un sfert de oră înainte de emisie, poetul/jurnalistul Vsevolod Ciornei mă anunţă că va trebui să polemizez cu el. Cine ca cine, dar Seva numai „păşunist” nu e – şi nici nu-l văd „apărător al moşiei străbune”. Brusc, ecuaţia îşi schimbă sensul – de unde mă închipuiam cu semnul minus, iată-mă-s dacă nu personaj pozitiv, cel puţin pe picior de egalitate cu oponentul meu. Între timp, pe „sticlă” se discuta despre moţiunea de cenzură din Parlamentul României, căreia nu i-au ajuns 5 voturi pentru ca guvernul Boc să cadă, în chiar ziua când poetul nostru naţional trecea în nemurire. Om de presă, Vs. Ciornei unde face către mine: „Să vezi dacă nu va trebui sa discutăm politică!”

Şi exact asta avea să facem, preţ de cca un sfert de oră, cât i-a fost rezervat „momentului Eminescu” la Publika TV – mai mult aspecte politice, gazetarul de la Timpul surclasându-l de departe pe poetul cu acelaşi nume, ca şi cum „actualitatea” scriitorului se certifică prin felul în care cutare sau cutare afirmaţie a Domniei Sale reverberează cu actualitatea fierbinte. Căldură mare, cum spuneam…

Deja după emisie, mi-am amintit de întrebarea (pentru mine – fără răspuns) pe care aş fi vrut s-o adresez nu oponentului meu, ci oricui ştie răspunsul (sau se întreabă, la rându-i): de ce oare atunci când se vorbeşte despre un poet contemporan calificativul „arghezian/ bacovian/ barbian/ blagian” este unul extrem de flatant, în schimb cel de „eminescian” îl scoate imediat pe respectivul autor din ecuaţie?

…sau cel puţin ascultaţi-vă… Ceea ce s-a şi întâmplat la finalul Zile-lor şi Nopţi-lor de literatură, ediţia a IX-a a Festivalului Internaţional, desfăşurat pe 6-8 iunie, 2010, la Mangalia-Neptun, atunci când cei peste 50 de invitaţi dintr-o mulţime de ţări de pe Bătrânul Continent, dar şi din America de Nord, Egipt şi Asia au recitat testamentul lui Ovidiu, fiecare pre limba lui, iar apoi toată lumea în cor. A fost chiar cheia de boltă a unei reuniuni scriitoriceşti ce s-a întors într-o antantă cordială – dacă nu dintre culturi, cel puţin dintre reprezentanţii acestora – în ciuda crizei mondiale şi a celei interne (premierul Emil Boc tocmai îşi asuma răspunderea, iar Opoziţia punea de-o moţiune). (Deloc) întâmplător, recitalul avea loc în vila Ambasador, drapelele ţărilor participante împrejmuind sala de conferinţe.

Înainte însă de a se ajunge la recitalul poeţilor, Festivalul a fost… cât pe ce să nu aibă loc, şi asta din cauza bugetului de austeritate, USR fiind pusă în situaţia de a se împrumuta pentru a nu pune în pericol ţinerea deja tradiţionalelor Zile şi Nopţi de literatură, chit că într-un format mai restrâns. (O decizie înţeleaptă, zic eu, cel puţin cât să acrediteze ideea că oamenii de litere din România sunt, în ultimă instanţă, şi oameni de cuvânt!) Cum însă manifestaţia se vrea (şi este!) una dinte cele mai importante de pe Bătrânul Continent, mizele şi ele sunt pe măsură –dincolo de varietatea participanţilor, calitatea acestora dă strălucire ţării gazdă; e suficient să parcurgem lista premianţilor din anii precedenţi: 2002 – Jorge Semprun & Alain Robbe-Grillet; 2003 – Antonio Antunes & Ismail Kadare; 2004 – Amos Oz & Tomaz Salamun; 2005 – Mario Vargas Llosa & Cengiz Bektas; 2006 – Andrei Codrescu; 2007 – Yevgeny Yevtushenko & George Szirtes; 2008 – Orhan Pamuk & o tânăra scriitoare din Rusia, Irina Denejkina; 2009 – Peter Esterhazi & un tânărul scriitor din USA, Joey Goebel. Aşadar, un laureat al Premiului Nobel (Orhan Pamuk), alte câteva nume de pe lista scurtă de candidaţi (Ismail Kadare, Amos Oz, Mario Vargas Llosa), plus floarea literaturilor „mici” (cu ghilimelele de rigoare), de la ungurul Peter Esterhazi la slovenul Tomaz Salamun. Ei bine, în 2010 marele Premiu Ovidiu i-a revenit francezului Jean D’Ormesson (numele complet – Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre d’Ormesson), membru al Academiei Franceze, şi care – în ciuda celor 85 de ani ai săi – ar fi putut candida cu succes la categoria „tânăr scriitor”, premiul revenit canadienei Madeleine Thien. Ceea ce înseamnă că Festivalul Zile şi Nopţi de literatură a devenit o instituţie, una de importanţă mondială.

Tema dezbaterilor a fost şi ea una cu bătaie lungă: „Mărirea şi decăderea personajului în ficţiunea literară”, iar vorbitorii nu doar străluciţi, ci şi – unii – de-a dreptul insoliţi (bunăoară scoţianul Donny O’Rourke mai degrabă şi-a cântat decât şi-a expus comunicarea sa, „Literatură, identitate şi schimbare politică în Britania celtică”, şi încă în galeză!). Şi aşa, pe neprins de veste, autorii luau alură de personaje, românul (francezul?) Matei Vişniec povestind cum şi-a întâlnit eroii pieselor sale în circumstanţe banale, islandeza cu înfăţişare de Walkirie şi nume greu de nepronunţat, Thorunn Valdimarsdottir, dansându-şi & intonându-şi poemele, subsemnatul aducându-l pe scriitorul Ioan Flora, acum pe post de personaj, într-un poem; alţii, care şi cum. Preţ de două zile şi doua nopţi, ficţiunea a constituit pâinea noastră cea de toate zilele, pentru ca apoi să refacem – aidoma băieţelului Hansel din povestea germană – drumul spre alte culturi, după firimiturile rămase de la festin.

Dacă-i adevărat că viaţa merită trăită cel puţin pentru a afla cum şi-a trăit-o Goethe, ei bine, merită să scrii (bine!) cel puţin pentru a fi citit/ascultat de marii poeţi contemporani ce-şi vor da întâlnire, la anul, la cea de a X-a ediţie a Festivalului Zile şi Nopţi de literatură – opreşte-te clipă, eşti fericită!