Emilian Galaicu-Păun

Nu l-am înţeles niciodată pe Peter Pan; băiet fiind, şi deci… păduri cutreierând, nu-mi doream decât să cresc mare, peste noapte dacă ar fi fost cu putinţă, pentru a trăi ceea ce citisem – uneori cu anticipaţie – în cărţi. De unde să ştiu pe atunci că, odată crescut, nu copilăria aş vrea s-o repet, ci lecturile (unele, că de-alea cu octombrei şi pionieri-eroi eram sătul din şcoală!) acelei vârste, minunate fie şi pentru că se întâmplau prima oară.

E ca şi cum după ce că tot m-am uitat printr-un binoclu, să-mi apropii viitorul, acum l-aş inversa spre a-mi apropria micile bucurii de altădată. În taină, sper să surprind chiar momentul când, fără să mă pună nimeni, întindeam mâna spre întâia carte aleasă cu bună ştiinţă – cum s-o fi numit oare? a cui o fi fiind? ce influenţă o fi avut asupra cititorului ce sta să se nască? Gestul acela întemeietor mi se pare de o importanţă vitală, iar reproducerea lui de-a lungul unei existenţă îi conferă acesteia (un plus de) sens.

Înainte de a deveni eu însumi părinte, dar fiind deja pe calea cea bună, prietenul meu Tânărul Tătic mi-a spus: „Întotdeauna îi dăruiesc copilului meu doar acele jucării cu care mi-ar fi dragă să mă joc chiar eu.” Întocmai cărţile pe care un adult le propune copiilor (săi) trebuie să-l fi fericit în primul rând pe el. (De unde şi un plus de responsabilitate în cazul scriitorilor pentru copii, adevăraţi părinţi spirituali unii, dar şi nişte nenorociţi de baby-killers în faşă, alţii!...) Nu-s chiar atât de multe, textele de plăcere ale copilăriei mele, iar faptul că majoritatea au fost citite într-o altă limbă decât cea maternă trebuie că şi-a spus cuvântul peste ani – la recitire, nu mai au acelaşi gust. Şi totuşi îmi lasă gura apă când mă gândesc la:

Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor, de Lewis Carroll;
Pepi Ciorap-Lung, de Astrid Lingren;
Mowgli, de Rudyard Kipling;
Ivanhoe, de Walter Scott;
Ultimul mohican, de James Fenimore Cooper;
Trei muşchetari, de Alexadre Dumas;
Robinson Crusoe, de Daniel Defoe;
Mizerabilii, de Victor Hugo;
Insula misterioasă, de Jules Verne;
Micul Prinţ, de Antoine de Saint-Exupery.

Asemenea domnului grizonant căruia Amelie Poulin îi restituie „comoara copilăriei” într-o cutiuţa de metal găsită întâmplător, fiecare din aceste titluri îmi aduce aminte de ceva anume, şi totodată ele sunt ca fărâmele de pâine ale lui Hansel ce-i permit să se întoarcă acasă (iar mie, în timp), şi asta deoarece, spre deosebire de firimiturile din poveste, cu cât le „ciuguleşte” mai multă lume, cu atât mai abitir se înmulţesc, asemenea pâinilor lui Christos. Chiar aşa, lectura e pâinea lui Dumnezeu – cine nu înţelege asta riscă să rămână sărac cu duhul.

… dar împărtăşindu-vă lecturile mele din anii tineri, m-am surprins că sunt exact la vârsta la care Ion Creangă îşi scria, de zor, Amintiri din copilărie – o carte de o tristeţe sfâşietoare, pe nedrept lăsată pradă curriculumului şcolar ce-o descompune în mici episoade hazlii (La cireşe; La scăldat; Pupăza; Caprele Irinucăi ş.a.), şi care se cere citită dintr-o răsuflare (la fel cum el a scris-o, cu ultima suflare!), la timpul ei, adică… toată viaţa. Spun asta, ca să nu vă mire absenţa lui Ion Creangă pe lista de mai sus. M-am tot gândit ce alte titluri ale literaturii naţionale să trec în acest top-10, şi în afară de câteva poveşti (mai cu seamă Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) n-am prea găsit. Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, pinguinul Apolodor al lui Gellu Naum, motanul Arpagic al Anei Blandiana, la urma urmei cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli, vor fi crescut alţi copii, cu alte aduceri aminte, nu şi pe mine. Dacă ar fi să aleg totuşi un singur titlul, unul de sămânţă cum se zice, acesta ar fi Voinicul-cu-cartea-în-mână-născut, (cules) de Petre Ispirescu – încaltea de-ar încolţi! Deloc întâmplător, neamul ales e chiar neamul cărţii.

Odată cu cea de-a 5-a literă din nume, urmată de diftongul „oa”, Timişoara ia înfăţişarea lui Şerban Foarţă – cel puţin pentru mine, cititorul împătimit al Areal-ului (Cartea Româneasca, 1983) şi editorul de mai târziu al Ethernul-ui pheminin (Cartier, 2004) –, de unde în conştiinţa publică urbea de pe Bega este asociată mai degrabă cu Revoluţia din decembrie ’89 sau, helas! cu echipa locală de fotbal. Ca să zic aşa, TimiŞ(F)oar(ţ)a! Mia de kilometri pusă între Ch-ău şi capitala Banatului e o nimica toată în comparaţie cu distanţa pe care a trebuit s-o străbat, înainte de a-l întâlni pe poetul de la care am învăţat – prin „corespondenţă”, dacă se poate spune astfel – totul în materie de scriitură. În ani, punctul de plecare ar fi chiar 1989, când publicam – vai! cu chirilice – Abece-Dor, un volum vag barbian, din care astăzi nu aş reţine mare lucru, decât doar aplecarea pentru o caligrafie poetică ce aduce mai curând a geometrie non-euclidiană, pe linia lui Stéphane Mallarmé – Ion Barbu, cu Şerban Foarţa pe post de capăt de linie. Pentru mine, abia un început – după un debut (al meu) ratat cu brio. Peste doar câţiva ani, publicam placheta Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, iar criticii literari nu ezitau să plaseze poemul Eva-n tai[na Genezei din voia Lui mâinilor mele deschisă ca un evantai] în descendenţa autorului Holorime-lor, ceea ce pentru mine echivala cu o consacrare în cavaleri. Desormais, turnirul poetic putea începe!

Au urmat anii în care, simţindu-mă membru al Ordinului, mă întrebam în taină dacă va fi aflat de mine Marele Maestru al acestuia, fără a îndrăzni să-i trimit barem un volum de poeme. Îi citisem toate cărţile, vânându-i semnătura prin reviste literare şi rămânând de fiecare dată bouche bée când orizontul de aşteptare era „sărit” cu nonşalanţă (ca o coardă, vorba poetului), cum a fost cazul unor traduceri din Victor Hugo, de neuitat, găzduite de România literară. Nici nu ştiu dacă-mi doream să ies din acest anonimat autoimpus, când prin 2003 prietenul (nostru comun, zic eu – astăzi) Robert Şerban mi-a propus pentru seria „Rotonda”, pe care o păstoresc la editura Cartier, manuscrisul unei antologii, Ethernul pheminin, cum mi-ar fi prezentat o scrisoare de acreditare. La început ne-am vorbit, pe e-mail, cu „Dvs.”; iar odată cartea tipărită, regretul exprimat în scris al lui Şerban Foarţă de a nu fi trecut la „per tu” practic relansa comunicarea noastră. Abia atunci i-am trimis volumul scos la Vinea în 1999, Yin Time; modestia (cât o fi rămas) nu-mi permite să reproduc aici ce mi-a scris „cher Cherban” – cum îi caligrafiez numele de ceva timp –, la capătul unei lecturi edificatoare (a unei prietenii literare, vreau să zic). Asta cu atât mai mult cu cât, până prin ’90, credeam că-n spatele „pseudonimului” Şerban Foarţă – de bună seamă, suna mult prea frumos, ca să fie un nume adevărat; şi ce surpriză să aflu, peste ani, că greşisem amarnic! – s-ar ascunde un întreg institut (lingvistic? de inginerie textuală?).

Scurt pe doi: a venit şi ziua în care am vorbit la telefon, la iniţiativa Domniei Sale; apoi am imprimat – pentru Radio Europa Liberă – un dialog memorabil; iar în vara lui ’09, cu doar câteva zile înainte să plec în China, primeam pe e-mail un manuscris – Nu ştiu alţii cum sunt… – care avea să mă însoţească prin peregrinările mele spătaro-mileşti, pentru a se întoarce în chip de carte, în toamna aceluiaşi an, în seria „Rotonda”, alături de Arme…-le subsemnatului, cu o prezentare de Şerban Foarţă. În tot acest răstimp, nu ne văzusem niciodată la faţă, astfel încât aşteptam lansarea de la Târgul de Carte „Gaudeamus” ca pe-o minune, Poetul urmând să mi se arate în toată splendoare. N-a fost să fie: expediaţi la cucurigu, la capătul unei zile nesfârşite în care lansările s-au ţinut lanţ, am îmbrăţişat un om cu oboseală multă, cu care abia dacă am avut răgazul să povestim. Hotărât lucru, eram mult mai apropiaţi în/prin scris.

Cum însă există un Dumnezeu al spiritelor elective, acesta şi-a întors faţa către noi în data de 27 mai, la Timişoara, unde – prezentat de „Cher Cherban” şi salutat de Dorin Tudoran, printr-un e-mail trimis de la Washington – întâlnirea noastră a avut loc, în librăria Cărtureşti (se putea altfel?!), în prezenţa unui public dependent de poezie. O lectură în fo(a)rţă, cum ar veni: eu din Arme…, şi Şerban din Cartea lui Iov, pre stihuri retocmită de Domnia Sa. Ucenicul îşi întâlnea Maestrul, şi cu asta renunţam la o închipuire pentru a îmbrăţişa o prezenţă. O prezenţă de spirit, înainte de toate. Nu cred să fi trăit o noapte a cărţilor deschise – Mallarmé, Serge Gainsbourg, Georges Perec etc., etc. – pe potriva acesteia, şi nici o apropiere de-un mare scriitor mai puţin inhibantă: să-ţi cânte la pian, la 2 noaptea, într-un apartament la bloc, ÎNSUŞI Şerban Foarţa pe post de gazdă, ce altă dovadă de prietenie mi-ar mai trebui?! Într-un cuvânt, mă simţeam ca tânărul Paul Valéry în vizită la Mallarmé, cu singura diferenţă că Foarţă a făcut tot ce i-a stat în puteri ca-n viitorii 20 de ani să scriu (spre deosebire de ilustrul său predecesor ce-l inhibase într-un hal fără de hal pe Valéry). Îi rămân îndatorat pe viaţă – viaţă literară, vreau să zic!