„…aş zice că un poet adevărat mai degrabă-şi face sapuko în faţa duşmanului său de moarte – iar orice regim opresiv este un duşman de moarte al cuvântului liber! –, decât să se pună în slujba acestuia sau să-i sară la gât”
(Interviul ce urmează este rodul unei întâmplări fericite – la un moment dat am primit pe E-mail un mesaj de la Steven Fowler care mi-a propus să dialogăm pentru o publicaţie electronică al cărei titlu m-a cucerit din prima, Maintenant. Zis şi făcut – am răspuns în scris la întrebări, iar interviul a apărut pe 13 februarie, în nr. 49 al acesteia; cei interesaţi sunt rugaţi să acceseze www.3ammagazine.com/3am/maintenant-49-emilian-galaicu-paun. Cum însă nu toată lumea de la noi vorbeşte engleza, m-am gândit că ar fi nedrept să-i nedreptăţesc pe conaţionalii mei, aşă că redau limbii în care scriu textul în original, mai cu seamă că problemele abordate se referă preponderant la arealul nostrum cultural.)
Reporter: Ca redactor-şef al uneia dintre cele mai mari edituri din Republica Moldova – editura Cartier –, sunteţi în linia întâi a pieţii literare din această zonă. După recentul târg de carte de la Bucuresti, «Gaudeamus», şi vizita lui Andrzej Stasiuk de la Chişinău, cum vedeţi piaţa literară din Moldova?
Emilian Galaicu-Păun: De cel puţin două decenii, piaţa literară din Republica Moldova este parte componentă a pieţii literare din România, chiar dacă literatura scrisă între Prut şi Nistru acuză o oarece defazare, hai să-i zicem istorică (se putea altfel, după 5 decenii de « realism socialist » ?!) – cu câteva excepţii notabile, cunoscute de toată lumea, de la plutonul optzecist (antologia Portret de grup, Arc, 1995, unanim apreciată, îi smulgea lui Alexandru Muşina exclamaţia : « O Atlantidă poetică ! ») la mai tinerii fracturişti & douămiişti (vezi: Noua poezie basarabeană. Antologie şi prefaţă de Dumitru Crudu, Editura Institutului Cultural Român, 2009) –, ceea ce l-a făcut pe un critic, altminteri respectabil, Ion Simuţ, s-o numească «a cincea roată la căruţă». În linii mari, se poate invoca formula vaselor comunicante, cu precizarea că, într-o primă etapă, cartea românească se impunea în R. Moldova (nume mari au trecut Prutul, în carne şi oase, la începutul anilor ’90 !), apoi mai multe scrieri ale autorilor moldoveni au făcut să se vorbească la Bucureşti despre o perfectă sincronizare a literelor româneşti, de-o parte şi de alta, pentru ca într-un târziu să se ajungă la situaţia fericită în care nume importante ale literaturii române contemporane publică la editurile din Chişinău (de-ar fi să mă refer doar la Cezar Ivănescu, Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ş.a. scoşi în seria « Poesis » a editurii Cartier), la fel cum basarabenii se regăsesc în portofoliile unor redacţii ca Humanitas, Polirom, Cartea Românească etc. Faptul că producţia scrisă e supusă aceleiaşi judecăţi valorice, în presa din România (Observator cultural, România literară, Vatra ş.a.m.d.) şi din R. Moldova (Contrafort, Semn, Sud-Est ş.a.), înlesneşte lucrurile – vremea «gloriilor locale» a trecut, cel puţin dacă ne referim la prim-planul literaturii naţionale, una şi aceeaşi (cu atât mai stupid mi s-a părut calificativul de «poet naţional», cu care a fost gratulat Grigore Vieru, post-mortem, dintr-un exces de zel ; ca şi cum e puţin lucru să fii pur şi simplu poet român !!!). Mai mult decât atât, editorii moldoveni au început să le facă o concurenţa serioasă confraţilor de la Iaşi, Cluj-Napoca sau Bucureşti în ce priveşte aproprierea unor autori străni – mă voi referi la experienţa editurii Cartier din ultimul deceniu, perioadă în care peste o sută de titluri, preponderent din franceză, au văzut lumina tiparului la Chişinău –, luptând deseori pentru aceleaşi copiryght-uri, de la egal la egal (şi obţinându-le, în dauna unor monştri sacri cum ar fi Humanitas, Art sau Polirom !). Sunt mândru că seria de autor Roland Barthes a apărut la Cartier, la fel ca şi Jurnal-ul lui André Gide (în 4 volume, a câte 500 pag. fiecare) sau Jurnalul inutil al lui Paul Morand (în 2 volume, a câte 1.000 pag. fiecare). Îmi fac un titlu de glorie din faptul că studiile celor mai importanţi istorici francezi contemporani (Jacques Le Goff, Michel Pastoureau, Robert Muchembled ş.a.) au fost traduse româneşte şi scoase la Cartier la doar câteva luni de la apariţia lor pe piaţa franceză. În ciuda crizei economice şi a situaţiei politice, mai degrabă nefavorabilă – atât în România cât şi în Moldova –, piaţa cărţii a crescut, s-a diversificat, a devenit tot mai performantă, cu toate tarele ce-i mai stagnează dezvoltarea (de ex., sistemul de difuzare, care-i pretinde editorului un rabat de peste 40 %). Tocmai m-am întors de la Târgul de Carte «Gaudeamus» de la Bucureşti, unde a propos am participat şi la lansarea cărţilor lui Andrzej Stasiuk (plin de mândrie că turneul a început totuşi la Librăria din Centru de la Chişinău!); ei bine, pot mărturisi de la faţa locului că lumea continuă să citească, ceea ce se traduce printr-o lărgire a pieţei comune, româneşti şi europene, a cărţii.
Reporter: Iminentele alegeri parlamentare din Moldova au pus controversata problemă a introducerii limbii ruse drept cea de a doua limbă de stat. Care este părerea dvs pe această temă? Găsiţi literatura moldoveanească legată mai mult de tradiţia românească sau de cea rusească?
Emilian Galaicu-Păun: Îmi amintesc de «vremurile de tristă pomină», când ruşii (alias, «internaţionaliştii») din URSS vorbeau doar rusa, indiferent în ce republică unională trăiau, pe când «naţionaliştii», două (maternă şi rusa) şi mai multe limbi. Ba chiar unii veterani ruşi nu ezitau să te admonesteze în public: «Говорите по человечкски!» («Vorbiţi omeneşte!»), dacă o dădeai pre limba ta. Totodată, nu pot uita cum Tiraspolul a făcut o grevă împotriva limbii noastre, la începutul anilor ’90, cu blocarea transportului feroviar, şi nici faptul că de cca două decenii oameni care nu ne vorbesc limbă ne învaţă care ar fi denumirea ei corectă («moldovenească» şi nu «română»). Creându-li-se toate condiţiile de învăţare a limbii de stat, ai cărui cetăţeni se consideră, mă întreb câţi dintre absolveţii liceelor ruse & ucrainene ştiu româna? Or, copiii moldovenilor continuă s-o rupă binişor ruseşte, cu sau fără şcoală. În aceste condiţii, nu cumva se impune consolidarea statutului limbii române drept limbă de stat (inclusiv, revizuirea art. 13 din Constituţia Moldovei, în care limba este numită impropriu : « moldovenească »)?! Cât priveşte revendicarea unei tradiţii literare, avem o groază de scribi ce-au urmat orbeşte preceptele realismului socialist venite de la Moscova, şi care acum tot încearcă să-l substituie pe Lenin cu Ştefan cel Mare, pe de-o parte, şi o serie de scriitori ce şi-au căutat dintotdeauna modelele în literatura naţională, alias românească, şi europeană, pe de-alta. De prisos să adaug că anume aceştia din urmă au dat şi cele mai importante nume (Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Grigore Vieru ş.a.), pe când tonele de maculatură realist-socialistă ar putea interesa cel mult un istoric sau sociolog (a se vedea în acest sens studiul lui Petru Negură, Ni heros ni traitres, Harmattan, 2009). Nu este suficient însă să vii dintr-o tradiţie, mai e nevoie s-o şi continui creator. Din punctul meu de vedere, foarte puţini poeţi & prozatori basarabeni contemporani au reuşit să-şi impună un stil/limbaj numai şi numai al lor, absolut inconfundabil, în concertul literelor române. Dovadă – cele câteva antologii & istorii literare importante, apărute la Bucureşti în ultimul deceniu, care reţin cel mult o duzină de scriitori români din Basarabia.
Reporter: Colaborarea dvs cu Radio Europa Liberă este una prolifică şi de succes, instituţia fiind renumită pentru că oferă o tribună intelectualilor din ţări cu un regim politic represiv. Vă sunt ascultate opiniile în presa moldovenească centrală? Cât de ascultat este postul de radio Europa Liberă în Moldova?
Emilian Galaicu-Păun: Este o onoare pentru mine să am o rubrică de prezentare de carte la Radio Europa Liberă, după ce ani în şir Monica Lovinescu a vorbit de la microfonul aceleiaşi instituţii de la Paris, în condiţii mult mai dure decât cele de astăzi. Începând cu ianuarie 2005, deci chiar la jumătatea guvernării comuniste în R. Moldova, despre care se poate afirma pe drept cuvânt că a fost «un regim politic represiv», în fiecare luni seara aduc o carte-n discuţie, la alegerea mea (important ca această carte să fie de găsit în librării), contabilizând iată cca 300 de titluri. Din câte se pare, emisiunea «a prins», eu primind de-a lungul anilor tot felul de sfaturi, sugestii de lectură, rugăminţi. Cunosc oameni care şi-au încropit mici biblioteci din titlurile pe care le-am recomandat eu... Îndrăznesc să cred că, odată cu aceste cărţi, ei şi-au deschis şi mintea & inima pentru frumos. Totodată, am un blog pe www.europalibera.org – iar comentariile vizitatorilor la ceea ce postez peste săptămână nu lipsesc ! Uneori, anumite texte de pe blog sunt preluate de presa noastră democratică, « Timpul » sau « Jurnal de Chişinău ». Mărturisesc însă că eu unul ţin mai mult la « biblioteca mea vorbită » decât la aceste postări, poate şi fiindcă sunt mai degrabă un om al cărţii, decât al cetăţii. Judecând după câtă lume îmi ascultă « Carte(a) la pachet », se poate spune că postul de radio Europa Liberă este o prezenţă inconturnabilă în peisajul media al Republicii Moldova.
Reporter: Recenta reeditare a volumului „Aer cu Diamante”, Humanitas, 2010, readuce în prim-plan generaţia de poeţi optzecişti care sunt adeseori consideraţi drept cei care au pus bazele poeziei postmoderne. Primele dvs volume de poezie au apărut în anii ’80. Cum v-a influenţat acest curent literar?
Emilian Galaicu-Păun: Trebuie să încep prin a mărturisi că, văzând antologia la standul Humanitas, am avut o tresăririe de inimă – încă prin 2005 purtasem negocieri cu Mircea Cărtărescu în vederea reeditării «Aer-ului cu diamante» la Cartier, adevărat într-o casetă cu antologia tinerilor poeţi de limbă germană «Vânt potrivit până la tare». N-a fost să fie! În altă ordine de idei, cred că optzeciştii nu au părăsit scena, vitalitatea unor poeţi ca Alexandru Muşina, Ion Mureşan, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe ş.a. irigând poezia română contemporană. Mai mult decât atât, ader la opinia acelor critici care-i consideră pe nouăzecişti şi douămiişti drept promoţii ale generaţiei ’80. Altfel spus, linia postmodernistă este astăzi chiar linia întâi a literaturii naţionale, iar scriitori precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora (că sa dau doar câteva nume ale marilor dispăruţi) rămân nişte repere hai să zic strategice. Cît priveşte primele mele volume, exceptându-l pe cel de debut (mai degrabă – rebut !), se poate spune că se înscriu în tendinţa (post-)modernă, dar abia odată cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, m-am simţit în largul meu printre optzecişti. De-atunci am scos alte două volume, Yin Time, Vinea, 1999 (tradus cvasi-integral în limba germană, de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007), şi Arme grăitoare, Cartier, 2009, ambele foarte bine primite de critică, ceea ce mi-a consolidat poziţia printre congeneri. Nu ştiu însă dacă se poate vorbi neapărat de nişte influenţe directe, mai degrabă aş evoca un soi de «capilaritate» ce face ca poeticile noastre, atât de diferite, să funcţioneze după principiul vaselor comunicante.
Reporter: Vedeţi poezia dvs ca pe un efort revoluţionar împotriva regimului din Republica Moldova?
Emilian Galaicu-Păun: Nici „revoluţionară”, nici „contrarevoluţionară”, poezia mea este expresia „est-etică” (acesta-i cuvântul !) a unui intelectual de formaţie umanistă dotat cu spirit critic, şi nu a unui militant. Sigur, poeme precum „Ch-ău”, „Cel bătut îl duce pe Cel nebătut” sau „Fugă basarabeană” pot fi citite şi într-un registru, hai să-i zicem al «omului revoltat », ceea ce nu înseamnă că dimensiunea frumosului a fost sacrificată de dragul unei cauze, oricât de nobile. Pe de-altă parte, scrisul e mereu „împotrivă”, întâi şi întâi a materialului lingvistic propriu-zis care-i rezistă, apoi a autorului, a mediului literar, a curentului etc., etc. Sigur, şi regimul poate şi trebuie înfrânt prin scris, în numele libertăţii cuvântului, fără însă a deveni din poet, tribun. Cu îngăduinţa dvs., voi cita un fragment din cronica regretatului Marin Mincu la Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, în care distinsul critic face nuanţările necesare : „Meritul esenţial al lui Emilian Galaicu-Păun constă, în acest context alexandrin, chiar în capacitatea sa vizionară de a se înnoi şi a înnoi discursul poetic post-textualist. Prin cele două poeme (Ch-ău şi Cel bătut îl duce pe Cel nebătut), el îşi asumă singular întreaga responsabilitate pentru «mototolirea» şi falsificarea laşă a ultimelor şanse oferite românilor de a reintra în prim-planul istoriei contemporane. Poetul nu se mai sustrage din istorie cu laşitate metafizică, ci se auto-livrează total ca un samurai textual îndeplinind actul sângeros al unei auto-textualizări responsabile. Prin aceasta el îşi recucereşte funcţia mesianică de vates al cetăţii şi oficiază coercitiv o rostire directă, receptată hic et nunc printr-o decodificare acută, acuzatoare. Suntem obligaţi să spunem răspicat că implicarea gravă, auto-responsabilă până la tragism, a lui Emilian Galaicu-Păun, onorează poezia română actuală“ (Un samurai basarabean, „Luceafărul“, nr. 41/1998). Preluând metafora lui Marin Mincu, aia cu „samuraiul”, aş zice chiar că un poet adevărat mai degrabă-şi face sapuko în faţa duşmanului său de moarte – iar orice regim opresiv este un duşman de moarte al cuvântului liber! –, decât să se pună în slujba acestuia sau să-i sară la gât.
Reporter: Vorbiţi pe blogul dvs cu mare respect despre relaţia de prietenie cu poetul timişorean Şerban Foarţă, a cărui influenţă o vedeţi ca fiind foarte preţioasă în scrisul dvs. Cum anume v-a influenţat acesta şi cum aţi reuşit să păstraţi o relaţie atât de bună în tot acest timp?
Emilian Galaicu-Păun: Vreme îndelungată, eram aproape convins că în spatele numelui rar, dacă nu chiar căutat, de „Şerban Foarţă” se ascunde un întreg institut de „inginerie genetică” a limbajului, într-atât de „faustică”, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr peste ani un om „en chair et os” în persoana Marelui Poet! Cum era şi firesc, ne-a apropiat scrisul – printr-un prieten comun, Robert Şerban, ajunsesem să-i fiu redactor de carte (Ethernul pheminin, Cartier, 2004), ceea ce s-a dovedit un foarte durabil capăt de vorbă, de peste 1.000 km distanţă, dintre Timişoara şi Chişinău. Când l-am auzit prima oară la telefon, mai că nu-mi venea să-mi cred urechilor. (Din discreţie, voi trece sub tăcere ce ne-am spus, în toţi aceşti ani, prietenia noastră fiind una de substanţă, nu de faţadă.) Cât despre „anii (mei) de ucenicie” la autorul Holorime-lor, s-ar cuveni să încep prin a spune că vin dintr-o zonă (încă) handicapată lingvistic (Basarabia), şi că primul lucru care m-a fascinat la Şerban Foarţă (ca şi la Luca Piţu – un alt „marginal”, de altfel) a fost tocmai acest joc de artificii al limbajului ce-ţi ia ochii, abia apoi înţelegând că învelişul fonetic al poemelor Domniei Sale este cel mult o pulbere diamantină ce rezultă în urma şlefuirii unor adevărate pietre nestemate, rezistente în timp şi strălucitoare la lumina intelectului. Or, eu începusem prin a căuta „efecte speciale” la nivel formal, pe linia lui Ion Barbu înţeles superficial (vezi Abece-Dor, Literatura artistică, 1989), şi doar graţie Areal-ului lui Foarţă, Cartea românească, 1983, mi s-a revelat că forma este expresia desăvârşită a conţinutului; altfel spus, că ea nu trebuie să sune a gol, ci urmează să umple – în acest sens, cuvântul chiar devine materie! – o emoţie, o stare, un gând… Ziceam undeva că autorul Ethernul-ului pheminin trebuie să împărtăşească pasiunea lui Mateiu Caragiale pentru heraldică; printr-o întâmplare fericită, am ajuns eu însumi să „o iau”, această pasiune, traducând studiul lui Michel Pastoureau, Une histoire symbolique du Moyen Âge occidental – de aici şi până la titlul Arme grăitoare n-a fost decât un pas! Critica românească a remarcat într-un glas „descendenţa” mea din Şerban Foarţă, care la rându-i m-a „investit în cavaleri” semnând o foarte doctă postfaţă la carte, eu regăsindu-mă pe de-a-ntregul în această formulă: „Fundamentala contradicţie însă a acestei poezii aparte este aceea dintre simplu şi savant, dintre vitalitate şi livresc, dintre naiv şi prea-sofisticat. em. g.-p. e un amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale (…), al incarnadinului femeii (dezgolite, bineînţeles), al spaimei subreptice de Doamna descărnată”. Lucrurile nu s-au oprit aici: acum un an primeam Cartea lui Iov pre stihuri retocmită de către Şerban Foarţă; de unde să ştiu atunci că, la scurt timp, eu însumi aveam să-mi redactez Iov-ul meu, şi anume poemul iov & vio – tot ce am dat mai bun în materie de poezie. I-l datorez într-un fel, chiar dacă ca scriitură iov & vio este mai curând o „despărţire de Foarţă”.
Reporter: Numeroasele premii şi distincţii pe care le-aţi primit, în special în R. Moldova şi în România, vă pun în poziţia privilegiată de a călători între cele două ţări foarte des. Cum vedeţi cele două comunităţi literare? Cum vedeţi comunitatea literară din Moldova la ora actuală?
Emilian Galaicu-Păun: Nu sunt un „vânător de premii”, iar distincţiile de stat m-au ocolit, la fel cum şi eu m-am ferit să slujesc orice autoritate, deşi mărturisesc că este foarte plăcut să te bucuri de aprecierea colegilor, mai puţin a oamenilor politici – şi ca poet, şi ca prozator, şi ca eseist & critic literar, iar mai încoace şi ca traducător. Prefer însă bursele de sejur la Paris – am beneficiat de ele în câteva rânduri, atât ca traducător, cât şi ca scriitor. Revenind însă la oile noastre, aş zice că de două decenii călătoresc nu „între două ţări”, ci în interiorul aceleiaşi literaturi, adevărat împărţită în două Republici ale Literelor. Nu-i vorba de o împărţire geografică, ci de una valorică – în prima Republică s-ar înscrie adevăraţii profesionişti, de-o parte şi de alta a Prutului, în cea de a două toţi grafomanii & amatorii „de la Nistru pân’ la Tisa”. Cum însă s-au moştenit din fostul regim „kolhozurile literare”, alias USR şi USM, postmoderniştii se pomenesc iată „colegi de breaslă” cu staliniştii, ceea ce descalifică oarecum comunitatea literară per ansamblu. Tocmai de aceea prefer să vorbesc cu/despre personalităţi sau grupări/nuclee literare cărora mă afiliez, decât să mă înscriu în corul (c)academic dirijat de la Centru. O reformă temeinică a USR şi USM, care le-ar reorganiza în Societăţi ale Scriitorilor pe nişte criterii etice şi estetice, se impune – în acest sens, ASPRO s-a vrut o alternativă, din păcate eşuată. În ce mă priveşte, eu am pornit de la celălalt capăt, hai să-i zicem al “iniţiativei particulare”: de circa doi ani sunt amfitrionul Serilor de Poezie de la Librăria din Centru din Chişinău, seri la care-i invit să citească pe autorii dragi mie, de la octogenarul Aureliu Busuioc, la foarte tinerii poeţi de la revista „Clipa”. Într-un cuvânt, pledez pentru o comuniune de spirite, mai puţin pentru o comunitate de literaţi!