Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun



Titlu nu vrea să însemne „interzis persoanelor sub 18 ani”, ci că Antologia poeziei generaţiei ’80 a lui Alexandru Muşina, Editura Vlasie, 1993, tocmai îşi sărbătoreşte majoratul. Fără doar şi poate este una dintre apariţiile majore ale literelor române post-decembriste, după ce că deceniul precedent a dat cel puţin 3 antologii generaţioniste ce-au făcut epocă – Vânt potrivit până la tare, Kriterion, 1982, Aer cu diamante, Litera, 1982, Cinci, Litera, 1982 (mai puţin Nouă poeţi, Cartea Românească, 1984). Dacă tot suntem la capitolul „trecerea în revistă”, se cuvine să amintim şi de „benjaminul” său de peste Prut – antologia lui Eugen Lungu, Portret de grup, Arc, 1995, replica basarabeană la antologia lui Muşina, despre care acesta din urmă avea să spună: „O Atlantidă poetică!” În aceşti 18 ani, alte două generaţii – sau, în opinia unor critici, ar fi vorba mai degrabă de promoţii, derivate ale optzecismului – au luat prim-planul vieţii literare, alias nouăzeciştii şi douămiiştii, fără ca desantul ’80 – adevărat, acum bună parte lăsaţi la vatră, şi doar câţiva în mare formă – să fie scos din cărţi.

Ei bine, la data apariţiei, în 1993, Antologia poeziei generaţiei se dorea o primă trecere în revistă a trupelor regrupate din mers (în 1990-1992 tocmai apăruseră câteva volume ce nu aveau cum să fie publicate în anii ’80, de la cele individuale – Atelierele (1980-1984) Marianei Marin, Cartea Românească, 1990; Înnebunesc şi-mi pare rău, de Florin Iaru, Cartea Românească, 1990; Imperiul simpatiei, de Dan Stanciu, Cartea Românească, 1990; Deasupra lucrurilor neantul, de Nichita Danilov, Cartea Românească, 1990; Poemul de oţel, al lui Viorel Padina, Cartea Românească, 1991; Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), de Alexandru Muşina, Cartea Românească, 1992 – la cele colective – Pauză de respiraţie, de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu, Litera, 1991 (ultima scoţându-şi şi un volum propriu, cu un an mai devreme, la aceeaşi editură, Xilofonul şi alte poeme) – sau postume – Anluminură, de Paul Grigore, Litera, 1991; Mesagerul, de Aurel Dumitraşcu, Canova, 1992 – ceea ce întregea valoric & numeric portretul de grup), chiar dacă s-a dovedit a fi o ultimă chemare sub arme, ca pentru Parada Învingătorilor. De-acum înainte, sigla 80 devine un brand, iar Paralela 45 (ex-Vlasie), o editură optzecistă pe faţă, îşi va face un titlu de glorie din promovarea produselor cu marca 80 (nu întotdeauna de cea mai bună calitate). Dar şi ţinta unor poeţi grupaţi în jurul suplimentului Nouăzeci al revistei Luceafărul, cu mentorul lor, Laurenţiu Ulici, în frunte. De unde Săptămâna lui Barbu & Co îi acuza, înainte de ’89, că nu fac parte din sistem, nouăzeciştii le reproşează tocmai că s-au grăbit să se instituţionalizeze!

Revenind la antologia propriu-zisă, se cuvine să zăbovim puţin asupra structurii acesteia: dincolo de prefaţa, oarecum schematică faţă de orizontul de aşteptare (cel puţin în comparaţie cu ditamai studiul introductiv al lui Gheorghe Crăciun la Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice, Vlasie, 1994, cu care trebuie pusă în ecuaţie; dar şi raportată la cele două texte teoretice ale sale, antologate de aceasta din urmă), din care reţinem liniile directorii ale poeziei optzeciste (poezia „textului”, poezia „cotidianului”, poezia „metafizicului”, poezia „nevrozei”), se remarcă o construcţie foarte solidă axată pe doi vectori, „lunedist” (Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Traian T. Coşovei, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Mariana Marin, Viorel Padina, Daniel Pişcu, Petru Romoşan, Matei Vişniec, Călin Vlasie; să mai amintim că şi Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu, pe atunci liceeni, au citit la Cenaclul de Luni) şi „echinoxist” (Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Aurel Pantea, Marta Petreu), cu o mai (nemeritat) modestă excrescenţă moldavă de la „Opinia studenţească” şi „Dialog”-ul ieşene (Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Aurel Dumitraşcu) şi un „corp străin”, dacă nu cumva unul „astral”, în persoana lui Cristian Popescu, liderul incontestabil al celor de la Nouăzeci. Alte nume – extrem de puţine când e vorba de precursori (şi evocate într-o ordinea şi ea grăitoare: Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru sau Gellu Naum) – formează o „bancă de rezervă” mult prea generoasă (am numărat 48 de poeţi la grămadă, într-un singur aliniat, cărora li se adaugă alţi 14 basarabeni, unii mai mult decât discutabili, din aliniatul imediat următor, un nume fiind transcris greşit – Sorin Bălteanu în loc de Lorina Bălteanu), iar schimbările „post pe post” se pot opera oricând, dacă nu cumva au şi fost făcute de evoluţia autorilor în următorul deceniu (Adrian Alui Gheorghe, Octavian Soviany, Magda Cârneci, Lucian Vasiliu, Mircea Bârsilă ş.a. sunt autori de prima linie; cât priveşte singurala Judith Meszaros, doar Cristian Popescu i se poate alătura). Altfel spus, se mizează pe nucleul dur al generaţiei, y compris la capitolul număr de texte/pagini, fără a se uita totuşi de cele două aripi (repet: inegale), ardelenească şi moldavă, fiecare cu poetul ei far, clujeanul Ion Mureşan şi ieşeanul Nichita Danilov. (Şi iarăşi – cât de bine s-ar fi înscris basarabeanul Eugen Cioclea, debutat în 1988 cu Numitorul comun, în toată această schemă!

Altminteri, puţină lume ştie că, înainte să ajungă la Vlasie, Antologia poeziei generaţiei ’80 i-a fost propusă editurii Hyperion din Chişinău, urmând să conţină şi un desant basarabean, şi doar neaşezarea vremurilor de atunci a făcut să-i scape această formidabilă ocazie de a se sincroniza din mers cu procesul literar din Ţară; mde, eram în epoca podurilor de flori…)

(va urma)

Eram la Paris, în decembrie 2007, când Rama Yade – perla neagră a guvernului Fillon-1, pe atunci secretar de stat pe lângă Ministerul francez al Afacerilor Externe – l-a criticat la scenă deschisă pe preşedintele Nicolas Sarkozy pentru a-l fi primit la Elysée pe Muammar al-Kadhafi. Ţin minte şi astăzi ambuteiajele din capitala Franţei acelor zile, provocate de cortegiul liderului libian format dintr-o duzină de automobile (spre deosebire de cel al Primului-ministru francez, secondat doar de motociclişti), dar şi tensiunea din atmosfera politică, electrizată de vizita unui personaj blamat de toată lumea în căutare de legitimitate pe scena internaţională, după ce că tot el o aruncase literalmente în aer. (De mirare cum i s-a trecut cu vedere acest gest de nesupunere tinerei de 31 de ani, ştiut fiind faptul că Sarko nu tolerează vocile discordante din sânul UMP…)

După trei ani şi ceva, lumea s-a dat peste cap, iar politicienii tot în picioare cad. Acelaşi preşedinte francez – acum pe post de preşedinte al G20 – se erijează în campion al democraţiei, afirmând răspicat că „Monsieur Kadhafi doit partir!”, după ce tocmai a ratat revoluţia tunisiană, din pasa – greşită! – a ministrului său de Externe, Michèle Alliot-Marie (între paranteze fie spus, un politician cu mare experienţă: ministrul Tineretului şi Sportului, între 1993-1995; ministru al Apărării, între 2002-2007; ministru al Internelor, între 2007-2009; ministru al Justiţiei, în 2009-2010; ministru al Afacerilor Externe, din toamna lui 2010 – şi încă dintre cei mai apropiaţi).

Din „hruşciovka” mea chişinăueană, sunt de câteva zile numai ochii (pe TV5 Monde) şi urechi (pe Radio France Internationale) la ce se întâmplă în lumea arabă – nu atât de dragul carierei unor oameni politici, cât îngrijorat de soarta unor oameni dragi mie (nu la general, ci cât se poate de concreţi, fiind vorba de familia prietenului meu Emmanuel Samson, între 2002-2007 chargé de mission culturelle en République de Moldova, iar din toamna lui 2007 în misiune la Tripoli). La un moment dat, primisem de la Emmanuel un e-mail în care-mi spunea că şi-au petrecut cea de a doua noapte într-un adăpost antiaerian, sub bombardamentele aviaţiei loaiale regimului – apoi legătura s-a rupt şi timp de 48 de ore nu am ştiut nimic despre el. (Între paranteze fie spus, sosit în vacanţă la Chişinău la începutul lui august 2009, puţin după alegerile din iulie, acelaşi Manu îmi spunea că un „aprilie 2009” e cu neputinţă în Libia, puterea colonelului fiind absoluta! Ca şi cum a generalului nostru era de formă...)

În tot acest răstimp, cancelariile occidentale au ieşit la rampă, preocupate mai cu seamă de perspectiva unei afluenţe masive de imigranţi clandestini, pe care luptele stradale i-au pus pe drumuri. Şi înainte chiar să pice regimul colonelului Kadhafi, mass-media dă ca sigură căderea capului ministrului de Externe al Franţei, dna Michèle Alliot-Marie. Ghilotina nu face deosebire pe criterii de sex, fie că-i vorba de Ludovic XVI, fie de Maria Antoaneta…

Ei bine (nimic bun, de fapt!), toate covoraşele roşii aşternute de occidentali pentru Ghidul Revoluţiei se întorc acum în râuri de sânge, ale cetăţenilor Jamahiriei. Degeaba se spală pe mâini conducătorii europeni – e şi vina lor pentru situaţia creată (de bună seamă, cum a putut fi primit de francezi, italieni, iar mai încoace şi de americani tocmai promotorul terorismului de stat, chiar dacă s-a învoit să indemnizeze victimele atentatelor aviatice pe care tot el le-a pus la cale?!).

Şi atunci, să nu-i dai dreptate frumoasei Rama Yade, între timp căzută vai! în dizgraţie (nu s-a mai regăsit în guvernul Fillon-2) care se simte responsabilă şi pentru ceilalţi, şi asta deoarece „este vorba despre (…) statutul Franţei în lume. (…) O anume idee despre Franţa. Valorile pentru care generaţii întregi de oameni s-au sacrificat. Este o obligaţie aproape morală să fii la înălţimea acestei moşteniri” (vezi Rama Yade, Drepturile omului pe înţelesul copiilor de la 7 la 77 de ani, Cartier, 2009)?!... Ce bine i-ar sta Republicii Franceze cu un asemenea ministru de Externe!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG