Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun


Acum două veri, prietenul meu Emmanuel Samson, plecat în misiune în Libia, după ce timp de 5 ani s-a ocupat de cultură la Alianţa Franceză din Republica Moldova, îmi povestea că vreme îndelungată colonelul Muammar Muhammad al-Gaddafi pur si simplu a interzis predarea limbilor străine în ţara sa – ca şi cum odată cu engleza, franceza, italiana, spaniola sau germana, însuşi modelul occidental „ameninţa” să fie însuşit de cetăţenii Jamahiriei. Abia mai târziu şi-a dat seama că riscă să fie şi mai izolat ca înainte, în plus – fără tălmacii de mâine!

Scriu aceste rânduri în ultimele zile ale Săptămânilor Francofoniei – când, pe lângă mai multe manifestaţii cu caracter cultural (săptămâna filmului francez; întâlnirea Autour de Paul Morand dans le CARTIER (Latin) de Chisinau, de la liceul „Gheorghe Asachi”, în colaborare cu ICR–Mihai Eminescu; lansarea manualului Horizons Francophones la mediateca Alianţei Franceze din Moldova etc., etc.), au ajuns la urechile mele şi câteva bancuri la zi. Iată cum sună, bunăoară, discursul Premierului britanic David Cameron, sigur – într-o versiune apocrifă: „Vom lupta în Libia până la ultimul… soldat francez!” Dincolo de ironia amară, în joc e însuşi statutul francezei, altădată limbă a diplomaţiei, iar acum apărându-şi ultimele redute, prin Africa şi – tot mai puţin – prin Balcani. Culmea culminării (vorba vine) – franceza a ajuns limbă „de export” în Republica Moldova, doar că „exportul” îl constituie chiar cetăţenii acesteia, puşi pe studierea limbii lui Voltaire într-un scop cât se poate de practic, şi anume emigrarea în Canada. (Din acest punct de vedere, Alianţa Franceză din Republica Moldova pare mai degrabă să ţină de ministerul Afacerilor Externe al RM decât al Franţei!)

De fapt, cel care mi-a ridicat tema „la fileu” a fost… internetul – găsisem o informaţie despre venitul pe cap de locuitor (libian), unul superior mai multor democraţii europene. Pură statistică. În aceeaşi seară, principalul program informativ rus, Время, punea accentele într-un fel ce mi-a amintit de epoca de aur a propagandei sovietice: în timp ce Maria Ivanovna mulge n litri de la o vaca furajată, „renegatul Pasternak” (căruia tocmai i se decernase Premiul Nobel pentru Доктор Живаго, pe care a fost silit să-l refuze!) îşi permite să „ponegrească” realitatea noastră sovietică. Nu, internetul nu ridica-n slăvi regimul lui Gaddafi, pur si simplu dincolo de statistică nu se spunea nici un cuvânt despre interzicerea limbilor străine, de exemplu, şi nici despre ţinerea limbii materne după dinţi, într-o Jamahirie (Socialistă, dacă e să credem titulatura oficială). Simplificând lucrurile, statisticile vorbesc despre ce se pune pe limbă, mai puţin despre nevoia limbii de a-şi spune păsul. Or, nevoia de strigăt a limbii mi se pare una superioară celor pur fiziologice – a se vedea, în acest sens, formidabila scenă din filmul Cabaret!

Întrebarea a fost şi rămâne: trebuie neapărat să aşteptăm să treacă trenul (y compris, de aterizare al unor avioane de luptă) pe deasupra noastră ca să strigăm din toţi bojocii, sau o putem face liber oricând şi oriunde?


Parafrazându-l pe Mircea Ivănescu din Poezia e altceva? („Nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit/ un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc…”), mă întreb dacă se cuvine să narez singura mea vizită acasă la autorul lui Mopete, în octombrie 2003, după ce că ani de zile i-am frecventat asiduu poezia, ajungând aproape să vieţuiesc în câte-un poem de atmosferă cum ar fi manuscript inluminat sau – preferatul meu – cornul de aur al băiatului; nici o arhivă însă n-ar putea să păstreze filmele memoriei în stare brută, aşa că-i musai să le trec pe suport electronic – pixelii mi-au înlocuit pixul! – cât timpul nu mi le-a demagnetizat. Aşadar, să nu suflu o vorbă despre chinuitoarea aşteptare din ajun, după ce Dumitru Chioaru mi-a confirmat că: „mâine după prânz mergem să-i facem o vizită”, lăsând totuşi să planeze suspansul: „poate-l prindem într-o zi bună…”, şi nici cum adăuzea s-a luat după noi Ilie Constantin, pentru care revederea cu prietenul de altădată însemna mult mai puţin decât prima şi ultima Întrevedere cu Poetul pentru mine. Să trec sub tăcere uimirea mea nemăsurată când ne-a întâmpinat un gnom cu plete de mag, noduros & bine înfipt la locul lui ca un banzai secular şi neastâmpărat ca Danny De Vito. Să nu-i descriu trăsăturile măşcate, ca privite printr-o lupă invizibilă, nici plasa de păianjen a ridurilor în care s-a prins poetul (pe-atunci) septuagenar… În sfârşit, să nu mărturisesc că luasem cu mine de-acasă volumul Poesii nouă, Dacia, 1982, în speranţa de a obţine dacă nu o dedicaţie, oricât de sumară, cel puţin un autograf – textul acesteia (aşadar, dedicaţie!), pe jumătate ilizibil, nu-l pot descifra până la capăt nici astăzi, dar, Dumnezeule! ce bucurie să-ţi vezi numele scris de mâna celui mai mare poet român în viaţă!!! (Între paranteze fie spus, Ilie Constantin pur şi simplu i-a cerut, fără fasoane, Poesii vechi şi nouă, antologia din seria „Biblioteca pentru toţi” de la Minerva, 1999 – o dovadă în plus că nu era pregătit pentru acea vizită!) Geamul nu tocmai curat (sau poate că noi stârniserăm colbul, cu tropăitul nostru prin casă) lăsa să se vadă materialitatea luminii de după-amiază; în cadrul ferestrei, cum sta în fotoliu, Mircea Ivănescu părea un bondar enorm prins într-un chihlimbar (chit că judecând după „productivitatea muncii” poetul făcea cât un roi de albine!), dacă nu cumva o iniţială bogat ornamentată dintr-un manuscript inluminat.

Repetitivă până la Dumnezeu, poezia lui Mircea Ivănescu are structură de faguri: fiecare poem, construit cam după acelaşi calapod, comunică nemijlocit cu alte câteva, pe orizontală şi pe verticală; la rându-i, fiece volum nou se adaugă în stup, paralel celor anterioare – calitatea mierii fiind aceeaşi (deşi un degustător fin ar putea distinge gustul specific al celei de mai, de salcâm sau de salvie), este privilegiată cantitatea (12 volume originale, din 1968 şi până în 1989, scoase la fiecare 2-3 ani, plus alte 2 scrise la patru mâini, cu Rodica Braga, Commentarius perpetuus, Dacia, 1986, şi cu Justin Panţa, Limitele puterii sau mituirea martorilor. Un roman rusesc, Litera, 1994). Or, aceasta se obţine prin survolarea continuă a aceloraşi arii tematice, cunoscute până-n cele mai mici amănunte, şi totuşi aducătoare de surprize tocmai graţie privirii (de albină muncitoare) a poetului – nu atât mioapă, cât caleidoscopică. Viziunea sa (de la firul ierbii) s-ar numi monstruoasă, dacă nu ar fi chiar experimentală în sens ştiinţific: nu ridicarea la putere, ci descrierea – pas cu pas (pas de deux, de cele mai multe ori, dar şi pas de trois) – a reacţiilor. Rezolvate în termenii chimiei organice, abia unui ochi cunoscător i se arată formulele alchimice ale unor versuri ca: „să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale” sau „de aici, ea plecând, şi lipsa ei fiind o hartă pe care se înscrie/ trecerea mea sufletească” sau „şi tristeţea, probabil, face să se şi piardă/ din greutatea fiinţelor omeneşti adăugându-le umbrei” sau „coborârea luminii, lepădarea contururilor” etc., etc. (Între paranteze fie spus, nu ştiu dacă Mircea Ivănescu şi-a găsit piatra sa filosofală; cert este că în cariera sa literară a tăiat muchii & a şlefuit suprafeţe ce ridică materia primă, oricare ar fi aceasta, la rang de nestemate…) Rămânând în perimetrul acestor experienţe repetate, inclusiv la nivel de titluri (Poesii, Poeme, Alte versuri, Poesii nouă ş.a.m.d. – cu toate variaţiile lor posibile), aş zice că efectul lor cumulativ este – ierte-mi-se comparaţia proastă – asemănător celui al lucrării Marilyn Monroe, de Andy Warhol, cu singura deosebire majoră că tehnica sa ţine nu de arta pop, ci de palimpsest, iar lucrul de copiere e unul eminamente manual, de până la inventarea tiparului. Altfel spus, dincolo de productivitatea de xerox a artistului M.I., Poetul cu acelaşi nume – cine altcineva?! – este cel care autentifică manu propria originalitatea fiecărui vers semnat.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG