Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun



Recitind textele propriu-zise, izbeşte întâi de toate noutatea discursului unor autori care dau tonul generaţiei – oricât de „îndatoraţi” ar fi lui Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov (mai degrabă lui I.L. Caragiale, cel puţin în cazul lunediştilor) –; se simte din prima că odată cu ei se deschide un nou ciclu poetic, unul pe care o singură generaţie nu-l poate epuiza, de unde poeţii din imediata lor vecinătate – mă refer la câteva voci importante ale generaţiei şaptezeci: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Ion Mircea, dar şi Mircea Dinescu – mai degrabă buclează cu brio paradigma interbelică (după ce că generaţia şaizeci reînnodase firele tradiţiei, rupte cu brutalitate în deceniul cinci, al proletcultismului total). Lucrul acesta este cu atât mai remarcabil, cu cât democratizarea limbajului optzecist vine într-un deceniu al re-stalinizării, ce se va încheia prin interzicerea unor cărţi/autori pe care regimul îi purtase altădată pe braţe (Ana Blandiana, Mircea Dinescu). Vocabularul şi el este unul al străzii, unul însă mediat de o solidă cultură filologică şi nu numai; altfel spus, oralitatea şi livrescul îşi dau mâna, cu măsură în cazul majorităţii, şi dând peste cap toate convenţiile, la Florin Iaru (redactată-n dublu registru, cu un debut à la Voronca şi încheindu-se ca un banc cu Bulă, Adio. La Galaţi mi se pare o capodoperă). Parodicul îşi vâră şi el coada, atât la rez-de-chaussée-ul vorbirii curente, cât şi la nivel de viziune (O seară la Operă, de Mircea Cărtărescu, numărându-se printre marile poeme ale anilor ’80), ca şi cum tot scotocind prin biblioteca „Abaţiei” (alias, România ceauşistă), anume optzeciştii au pus mâna pe tratatul lui Aristotel despre râs, atât de bine ascuns, pe când predecesorii lor şaizecişti & şaptezecişti au trebuit să se mulţumească doar cu lecturi grave (nu-i vorba, şi lui Marin Sorescu, şi lui Mircea Dinescu îi place să se amuze, dar o fac mai degrabă în colţul gurii, pândind reacţia autorităţilor, care altminteri se şi autosesizează la un moment dat, în cazul amândurora). Exact ca-n debutul romanului de sertar al lui I. D. Sârbu Adio, Europa, poezia optzecistă este anunţată de un hohot de râs, unul pe faţă, molipsitor, de nestăvilit, la fel cum, revenită la uneltele sale, în anii ’50, lirica generaţiei „luptei cu inerţia” începe prin a plânge („Mănânc şi plâng. Mănânc”). Or, se ştie – atunci când la represiune se răspunde prin râs, de unde autorităţile se aşteaptă la smiorcăieli şi cereri de îndurare, chiar nu mai e nimic de făcut. În acest sens, un titlu ca Înnebunesc şi-mi pare rău capătă valoare de (contra-)manifest, şi deci nu poate fi nicidecum acceptat de sistem, care mai degrabă se va preface că nu înţelege cadrul de referinţă al unui poem cum este Corabia lui Matei Vişniec, decât să se lase luat în derâdere de fitecine. De unde cultura oficială şi chiar cea de stadioane aduce tot mai mult cu Casa Poporului, poetul optzecist pare să trăiască în Palata nr. 6, al cărei purtător de cuvânt este (cu bătaie lungă, versul lui Ion Mureşan din Înălţarea la cer: „În ultima vreme scrisori tot mai insistente îmi cer să hotărăsc vârsta la care voi înnebuni” – subl. mea). Să fiu înţeles – nu râsul în sine conferă valoare acestei poezii, adeseori grave, el are însă un efectul eliberator; odată cu atitudinea (nu tu: „Alinierea! Drepţi!!!”, ci: „Pe loc repaus!”), se de-crispează şi limbajul, dar şi feţele poeziei – măştile unor poetici ermetice sau de limbaj cad una după alta, lăsând loc unor expresii fireşti (se râde pe faţă, se plânge pe bune, iar uneori se şi moare deadevă). Abia după această cură de sănătate (mintală), se pot construi universuri lirice distincte; doar că de-acum încolo intrăm pe tot atâtea proprietăţi private.

(va urma)


Titlu nu vrea să însemne „interzis persoanelor sub 18 ani”, ci că Antologia poeziei generaţiei ’80 a lui Alexandru Muşina, Editura Vlasie, 1993, tocmai îşi sărbătoreşte majoratul. Fără doar şi poate este una dintre apariţiile majore ale literelor române post-decembriste, după ce că deceniul precedent a dat cel puţin 3 antologii generaţioniste ce-au făcut epocă – Vânt potrivit până la tare, Kriterion, 1982, Aer cu diamante, Litera, 1982, Cinci, Litera, 1982 (mai puţin Nouă poeţi, Cartea Românească, 1984). Dacă tot suntem la capitolul „trecerea în revistă”, se cuvine să amintim şi de „benjaminul” său de peste Prut – antologia lui Eugen Lungu, Portret de grup, Arc, 1995, replica basarabeană la antologia lui Muşina, despre care acesta din urmă avea să spună: „O Atlantidă poetică!” În aceşti 18 ani, alte două generaţii – sau, în opinia unor critici, ar fi vorba mai degrabă de promoţii, derivate ale optzecismului – au luat prim-planul vieţii literare, alias nouăzeciştii şi douămiiştii, fără ca desantul ’80 – adevărat, acum bună parte lăsaţi la vatră, şi doar câţiva în mare formă – să fie scos din cărţi.

Ei bine, la data apariţiei, în 1993, Antologia poeziei generaţiei se dorea o primă trecere în revistă a trupelor regrupate din mers (în 1990-1992 tocmai apăruseră câteva volume ce nu aveau cum să fie publicate în anii ’80, de la cele individuale – Atelierele (1980-1984) Marianei Marin, Cartea Românească, 1990; Înnebunesc şi-mi pare rău, de Florin Iaru, Cartea Românească, 1990; Imperiul simpatiei, de Dan Stanciu, Cartea Românească, 1990; Deasupra lucrurilor neantul, de Nichita Danilov, Cartea Românească, 1990; Poemul de oţel, al lui Viorel Padina, Cartea Românească, 1991; Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), de Alexandru Muşina, Cartea Românească, 1992 – la cele colective – Pauză de respiraţie, de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu, Litera, 1991 (ultima scoţându-şi şi un volum propriu, cu un an mai devreme, la aceeaşi editură, Xilofonul şi alte poeme) – sau postume – Anluminură, de Paul Grigore, Litera, 1991; Mesagerul, de Aurel Dumitraşcu, Canova, 1992 – ceea ce întregea valoric & numeric portretul de grup), chiar dacă s-a dovedit a fi o ultimă chemare sub arme, ca pentru Parada Învingătorilor. De-acum înainte, sigla 80 devine un brand, iar Paralela 45 (ex-Vlasie), o editură optzecistă pe faţă, îşi va face un titlu de glorie din promovarea produselor cu marca 80 (nu întotdeauna de cea mai bună calitate). Dar şi ţinta unor poeţi grupaţi în jurul suplimentului Nouăzeci al revistei Luceafărul, cu mentorul lor, Laurenţiu Ulici, în frunte. De unde Săptămâna lui Barbu & Co îi acuza, înainte de ’89, că nu fac parte din sistem, nouăzeciştii le reproşează tocmai că s-au grăbit să se instituţionalizeze!

Revenind la antologia propriu-zisă, se cuvine să zăbovim puţin asupra structurii acesteia: dincolo de prefaţa, oarecum schematică faţă de orizontul de aşteptare (cel puţin în comparaţie cu ditamai studiul introductiv al lui Gheorghe Crăciun la Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice, Vlasie, 1994, cu care trebuie pusă în ecuaţie; dar şi raportată la cele două texte teoretice ale sale, antologate de aceasta din urmă), din care reţinem liniile directorii ale poeziei optzeciste (poezia „textului”, poezia „cotidianului”, poezia „metafizicului”, poezia „nevrozei”), se remarcă o construcţie foarte solidă axată pe doi vectori, „lunedist” (Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Traian T. Coşovei, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Mariana Marin, Viorel Padina, Daniel Pişcu, Petru Romoşan, Matei Vişniec, Călin Vlasie; să mai amintim că şi Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu, pe atunci liceeni, au citit la Cenaclul de Luni) şi „echinoxist” (Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Aurel Pantea, Marta Petreu), cu o mai (nemeritat) modestă excrescenţă moldavă de la „Opinia studenţească” şi „Dialog”-ul ieşene (Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Aurel Dumitraşcu) şi un „corp străin”, dacă nu cumva unul „astral”, în persoana lui Cristian Popescu, liderul incontestabil al celor de la Nouăzeci. Alte nume – extrem de puţine când e vorba de precursori (şi evocate într-o ordinea şi ea grăitoare: Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru sau Gellu Naum) – formează o „bancă de rezervă” mult prea generoasă (am numărat 48 de poeţi la grămadă, într-un singur aliniat, cărora li se adaugă alţi 14 basarabeni, unii mai mult decât discutabili, din aliniatul imediat următor, un nume fiind transcris greşit – Sorin Bălteanu în loc de Lorina Bălteanu), iar schimbările „post pe post” se pot opera oricând, dacă nu cumva au şi fost făcute de evoluţia autorilor în următorul deceniu (Adrian Alui Gheorghe, Octavian Soviany, Magda Cârneci, Lucian Vasiliu, Mircea Bârsilă ş.a. sunt autori de prima linie; cât priveşte singurala Judith Meszaros, doar Cristian Popescu i se poate alătura). Altfel spus, se mizează pe nucleul dur al generaţiei, y compris la capitolul număr de texte/pagini, fără a se uita totuşi de cele două aripi (repet: inegale), ardelenească şi moldavă, fiecare cu poetul ei far, clujeanul Ion Mureşan şi ieşeanul Nichita Danilov. (Şi iarăşi – cât de bine s-ar fi înscris basarabeanul Eugen Cioclea, debutat în 1988 cu Numitorul comun, în toată această schemă!

Altminteri, puţină lume ştie că, înainte să ajungă la Vlasie, Antologia poeziei generaţiei ’80 i-a fost propusă editurii Hyperion din Chişinău, urmând să conţină şi un desant basarabean, şi doar neaşezarea vremurilor de atunci a făcut să-i scape această formidabilă ocazie de a se sincroniza din mers cu procesul literar din Ţară; mde, eram în epoca podurilor de flori…)

(va urma)

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG