Emilian Galaicu-Păun

Istoria este mult prea grăitoare ca să fie trecută sub tăcere. Prin anii ’90, când Germania proaspăt reunificată acorda cetăţenie/drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-al treilea genunchi, un ins din Ch-ău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni. Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere. Urma să locuiască în sudul Bavariei, la Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Ch-ău – Timişoara – München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice!!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”. În aceeaşi clipă, fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit. O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Ch-ău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea – amarul şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

(fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru)

Dincolo de nerăbdarea firească la 18-20 de ani de a-ţi vedea numele tipărit („adunat pe-o carte”, zice Tudor Arghezi, în cunoştinţă de cauză), la care se adaugă uneori şi presiunea – deloc neglijabilă – a mediului (familia, şcoala, gaşca de prieteni etc.), însăşi poezia pare să-şi revendice vârsta primelor iubiri pentru a reînnoi, odată cu fiecare nou debut, mitul poetului tânăr.

Nu există literatură să nu-l cultive, nume ca Shelley, Lermontov, Petofi, Lautréamont, Rimbaud, Trakl ş.a., constituind tot atâtea borne kilometrice pe calea afirmării de sine. Or, cine nu şi-ar dori să treacă în viteză pe lângă Rimbaud, să zicem, luându-i faţa (amintesc că primul ieşea din cursă la doar… 19 ani)?! Dacă la cei 21 de ani ai săi, Labiş lăsa posterităţii o operă poetică de patrimoniu, de ce şi-ar amâna intrarea în Cetatea Literelor tinerii aspiranţi la gloria mundi de astăzi?!...

Dorinţă au, cât despre putirinţă – vorba ardeleanului întrebat dacă nevastă-sa a fost fecioară-n noaptea nunţii: unii zic că da, alţii zic că nu. Simplificând lucrurile, aş zice că poeţii sunt (ierte-mi-se comparaţia, dar tocmai am citit Cimitirul din Praga al lui Umberto Eco), ca şi explozibilul, de două feluri – cu efect imediat şi bombe „cu ceas”. Primii înmuguresc, dau în floare, se pârguiesc ca cireşele de mai; cei din urmă culeg polenul, construiesc fagurii, fac mierea. Şi unii şi alţii sunt absolut indispensabili poeziei, fiecare potrivit anotimpului acesteia.

Astfel unele debuturi la 18-20 de ani fac cât un dezgheţ de primăvară, pornind circulaţia sevei după o iarnă grea – de regulă, acestea nu vin să revoluţioneze arta poetică, ci să readucă firescul în literatură (exemplul cel mai la îndemână – Primele iubiri, 1956, de Nicolae Labiş). Din contră, debuturile amânate, ce se produc după 30 de ani, vin cu o puternică miză estetică, una de limbaj în primul rând – simptomatice, în acest sens, Cuvinte-le potrivite ale lui Arghezi.

În cazuri cu totul excepţionale, prima verba devine şi opus magna, alfa şi omega într-un tot întreg – mă gândesc la Joc secund, de Ion Barbu. (Între paranteze fie spus, o vreme s-a crezut că şi Ion Mureşan va rămâne autorul unei singure cărţi, într-atât de unitară – în sens de unu-adunat-împreună! – se dovedise a fi Cartea de iarnă…).

În cele ce urmează, mi-am propus să alcătuiesc un top-ten al celor mai semnificative debuturi din poezia românească a ultimului secol, cum ar veni debuturi care anunţă mari poeţi – câte unul pentru fiecare deceniu. Recunosc că cele mai multe bătăi de cap mi-au dat interbelicii (ar fi trebuit să trec pe listă şi Poemele luminii, de Lucian Blaga, şi Întunecatul April, de Emil Botta), dar şi şaizeciştii români (în acest caz lista ar fi mult mai lungă, dat fiind că intrau în joc, direct de pe băncile facultăţii, atât foarte tinerii Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu ş.a., cât şi, abia ieşiţi din puşcării, cvadragenarii Leonid Dimov şi Ştefan Aug. Doinaş).

În sfârşit, dincolo de doza de subiectivitate, nu am putut să nu ţin cont de impactul (citeşte – deflagraţia!) produs(ă) de cutare sau cutare titlu/poet la momentul apariţiei, dar şi de „craterul” lăsat peste ani. Iată aşadar cum arată cele 10 cărţi de debutat mari poeţi:

George Bacovia, Plumb, 1916;
Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, 1927;
Ion Barbu, Joc secund, 1930;
Geo Dumitrescu, Libertate de a trage cu puşca, 1946;
Nicolae Labiş, Primele iubiri, 1956;
Ileana Mălăncioiu, Pasărea tăiată, 1967;
Mircea Dinescu, Invocaţie nimănui, 1971;
Ion Mureşan, Cartea de iarnă, 1981;
Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieşire, 1994;
Dan Coman, Anul cârtiţei galbene, 2003.

Lipsa flagrantă a unor nume ca Gellu Naum, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu – ca să citez doar patru mari creatori ai unor poetici distincte – se explică fie printr-o relativă modestie a cărţilor de debut ale acestora în comparaţie cu operele de maturitate (Gellu Naum, Nichita Stănescu), fie printr-o situare deliberată a poetului în marginea procesului literar (Mircea Ivănescu) sau ieşirea pe o cu totul altă orbită (Virgil Mazilescu).

Un posibil top-ten al „băncii de rezervă” s-ar putea alcătui oricând doar din debuturile poeţilor de la Echinox (Istm, de Ion Mircea; Umbria, de Ardian Popescu ş.a.) şi celor aparţinând aripei moldave a şaptezeciştilor (Rod, de Cezar Ivănescu; Inel cu enigmă, de Mihai Ursachi; Versuri, de Emil Brumaru ş.a.).

La fel şi în cazul generaţiei 80 (cum să lipsească tocmai Faruri, vitrine, fotografii, de Cărtărescu?!), 90 (chiar nici un cuvânt despre Familia Popescu, de Cristian Popescu?!!), 2000 (unde-s Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, de Dan Sociu? şi ce-i cu Păpuşarul şi alte insomnii, de Claudiu Komartin?). Nu în ultimul rând, mă gândesc la Sol, volumul postum al lui Leonard Tuchilatu, răpus la numai 24 de ani – ce turnură ar fi putut lua poezia română din Basarabia dacă autorul lui Nea Nae trăia cel puţin încă un deceniu-două (o ştiu din prima sursă – până şi Eugen Cioclea l-a recunoscut drept primus inter pares)! Ceea ce înseamnă că fiecare debut s-ar cuveni să se întâmple la timpul potrivit – cine însă întoarce ceasul? şi cine-l pune să sune la ora stelară?!