Emilian Galaicu-Păun

Dincolo de nerăbdarea firească la 18-20 de ani de a-ţi vedea numele tipărit („adunat pe-o carte”, zice Tudor Arghezi, în cunoştinţă de cauză), la care se adaugă uneori şi presiunea – deloc neglijabilă – a mediului (familia, şcoala, gaşca de prieteni etc.), însăşi poezia pare să-şi revendice vârsta primelor iubiri pentru a reînnoi, odată cu fiecare nou debut, mitul poetului tânăr.

Nu există literatură să nu-l cultive, nume ca Shelley, Lermontov, Petofi, Lautréamont, Rimbaud, Trakl ş.a., constituind tot atâtea borne kilometrice pe calea afirmării de sine. Or, cine nu şi-ar dori să treacă în viteză pe lângă Rimbaud, să zicem, luându-i faţa (amintesc că primul ieşea din cursă la doar… 19 ani)?! Dacă la cei 21 de ani ai săi, Labiş lăsa posterităţii o operă poetică de patrimoniu, de ce şi-ar amâna intrarea în Cetatea Literelor tinerii aspiranţi la gloria mundi de astăzi?!...

Dorinţă au, cât despre putirinţă – vorba ardeleanului întrebat dacă nevastă-sa a fost fecioară-n noaptea nunţii: unii zic că da, alţii zic că nu. Simplificând lucrurile, aş zice că poeţii sunt (ierte-mi-se comparaţia, dar tocmai am citit Cimitirul din Praga al lui Umberto Eco), ca şi explozibilul, de două feluri – cu efect imediat şi bombe „cu ceas”. Primii înmuguresc, dau în floare, se pârguiesc ca cireşele de mai; cei din urmă culeg polenul, construiesc fagurii, fac mierea. Şi unii şi alţii sunt absolut indispensabili poeziei, fiecare potrivit anotimpului acesteia.

Astfel unele debuturi la 18-20 de ani fac cât un dezgheţ de primăvară, pornind circulaţia sevei după o iarnă grea – de regulă, acestea nu vin să revoluţioneze arta poetică, ci să readucă firescul în literatură (exemplul cel mai la îndemână – Primele iubiri, 1956, de Nicolae Labiş). Din contră, debuturile amânate, ce se produc după 30 de ani, vin cu o puternică miză estetică, una de limbaj în primul rând – simptomatice, în acest sens, Cuvinte-le potrivite ale lui Arghezi.

În cazuri cu totul excepţionale, prima verba devine şi opus magna, alfa şi omega într-un tot întreg – mă gândesc la Joc secund, de Ion Barbu. (Între paranteze fie spus, o vreme s-a crezut că şi Ion Mureşan va rămâne autorul unei singure cărţi, într-atât de unitară – în sens de unu-adunat-împreună! – se dovedise a fi Cartea de iarnă…).

În cele ce urmează, mi-am propus să alcătuiesc un top-ten al celor mai semnificative debuturi din poezia românească a ultimului secol, cum ar veni debuturi care anunţă mari poeţi – câte unul pentru fiecare deceniu. Recunosc că cele mai multe bătăi de cap mi-au dat interbelicii (ar fi trebuit să trec pe listă şi Poemele luminii, de Lucian Blaga, şi Întunecatul April, de Emil Botta), dar şi şaizeciştii români (în acest caz lista ar fi mult mai lungă, dat fiind că intrau în joc, direct de pe băncile facultăţii, atât foarte tinerii Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu ş.a., cât şi, abia ieşiţi din puşcării, cvadragenarii Leonid Dimov şi Ştefan Aug. Doinaş).

În sfârşit, dincolo de doza de subiectivitate, nu am putut să nu ţin cont de impactul (citeşte – deflagraţia!) produs(ă) de cutare sau cutare titlu/poet la momentul apariţiei, dar şi de „craterul” lăsat peste ani. Iată aşadar cum arată cele 10 cărţi de debutat mari poeţi:

George Bacovia, Plumb, 1916;
Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, 1927;
Ion Barbu, Joc secund, 1930;
Geo Dumitrescu, Libertate de a trage cu puşca, 1946;
Nicolae Labiş, Primele iubiri, 1956;
Ileana Mălăncioiu, Pasărea tăiată, 1967;
Mircea Dinescu, Invocaţie nimănui, 1971;
Ion Mureşan, Cartea de iarnă, 1981;
Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieşire, 1994;
Dan Coman, Anul cârtiţei galbene, 2003.

Lipsa flagrantă a unor nume ca Gellu Naum, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu – ca să citez doar patru mari creatori ai unor poetici distincte – se explică fie printr-o relativă modestie a cărţilor de debut ale acestora în comparaţie cu operele de maturitate (Gellu Naum, Nichita Stănescu), fie printr-o situare deliberată a poetului în marginea procesului literar (Mircea Ivănescu) sau ieşirea pe o cu totul altă orbită (Virgil Mazilescu).

Un posibil top-ten al „băncii de rezervă” s-ar putea alcătui oricând doar din debuturile poeţilor de la Echinox (Istm, de Ion Mircea; Umbria, de Ardian Popescu ş.a.) şi celor aparţinând aripei moldave a şaptezeciştilor (Rod, de Cezar Ivănescu; Inel cu enigmă, de Mihai Ursachi; Versuri, de Emil Brumaru ş.a.).

La fel şi în cazul generaţiei 80 (cum să lipsească tocmai Faruri, vitrine, fotografii, de Cărtărescu?!), 90 (chiar nici un cuvânt despre Familia Popescu, de Cristian Popescu?!!), 2000 (unde-s Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, de Dan Sociu? şi ce-i cu Păpuşarul şi alte insomnii, de Claudiu Komartin?). Nu în ultimul rând, mă gândesc la Sol, volumul postum al lui Leonard Tuchilatu, răpus la numai 24 de ani – ce turnură ar fi putut lua poezia română din Basarabia dacă autorul lui Nea Nae trăia cel puţin încă un deceniu-două (o ştiu din prima sursă – până şi Eugen Cioclea l-a recunoscut drept primus inter pares)! Ceea ce înseamnă că fiecare debut s-ar cuveni să se întâmple la timpul potrivit – cine însă întoarce ceasul? şi cine-l pune să sune la ora stelară?!

Acum două veri, prietenul meu Emmanuel Samson, plecat în misiune în Libia, după ce timp de 5 ani s-a ocupat de cultură la Alianţa Franceză din Republica Moldova, îmi povestea că vreme îndelungată colonelul Muammar Muhammad al-Gaddafi pur si simplu a interzis predarea limbilor străine în ţara sa – ca şi cum odată cu engleza, franceza, italiana, spaniola sau germana, însuşi modelul occidental „ameninţa” să fie însuşit de cetăţenii Jamahiriei. Abia mai târziu şi-a dat seama că riscă să fie şi mai izolat ca înainte, în plus – fără tălmacii de mâine!

Scriu aceste rânduri în ultimele zile ale Săptămânilor Francofoniei – când, pe lângă mai multe manifestaţii cu caracter cultural (săptămâna filmului francez; întâlnirea Autour de Paul Morand dans le CARTIER (Latin) de Chisinau, de la liceul „Gheorghe Asachi”, în colaborare cu ICR–Mihai Eminescu; lansarea manualului Horizons Francophones la mediateca Alianţei Franceze din Moldova etc., etc.), au ajuns la urechile mele şi câteva bancuri la zi. Iată cum sună, bunăoară, discursul Premierului britanic David Cameron, sigur – într-o versiune apocrifă: „Vom lupta în Libia până la ultimul… soldat francez!” Dincolo de ironia amară, în joc e însuşi statutul francezei, altădată limbă a diplomaţiei, iar acum apărându-şi ultimele redute, prin Africa şi – tot mai puţin – prin Balcani. Culmea culminării (vorba vine) – franceza a ajuns limbă „de export” în Republica Moldova, doar că „exportul” îl constituie chiar cetăţenii acesteia, puşi pe studierea limbii lui Voltaire într-un scop cât se poate de practic, şi anume emigrarea în Canada. (Din acest punct de vedere, Alianţa Franceză din Republica Moldova pare mai degrabă să ţină de ministerul Afacerilor Externe al RM decât al Franţei!)

De fapt, cel care mi-a ridicat tema „la fileu” a fost… internetul – găsisem o informaţie despre venitul pe cap de locuitor (libian), unul superior mai multor democraţii europene. Pură statistică. În aceeaşi seară, principalul program informativ rus, Время, punea accentele într-un fel ce mi-a amintit de epoca de aur a propagandei sovietice: în timp ce Maria Ivanovna mulge n litri de la o vaca furajată, „renegatul Pasternak” (căruia tocmai i se decernase Premiul Nobel pentru Доктор Живаго, pe care a fost silit să-l refuze!) îşi permite să „ponegrească” realitatea noastră sovietică. Nu, internetul nu ridica-n slăvi regimul lui Gaddafi, pur si simplu dincolo de statistică nu se spunea nici un cuvânt despre interzicerea limbilor străine, de exemplu, şi nici despre ţinerea limbii materne după dinţi, într-o Jamahirie (Socialistă, dacă e să credem titulatura oficială). Simplificând lucrurile, statisticile vorbesc despre ce se pune pe limbă, mai puţin despre nevoia limbii de a-şi spune păsul. Or, nevoia de strigăt a limbii mi se pare una superioară celor pur fiziologice – a se vedea, în acest sens, formidabila scenă din filmul Cabaret!

Întrebarea a fost şi rămâne: trebuie neapărat să aşteptăm să treacă trenul (y compris, de aterizare al unor avioane de luptă) pe deasupra noastră ca să strigăm din toţi bojocii, sau o putem face liber oricând şi oriunde?