Emilian Galaicu-Păun

Nu credeam că interimatul funcţiei de preşedinte (neales de circa doi ani, în ciuda tuturor eforturilor!) îţi dă, în mod automat, şi „dreptul seniorului” în ce-o priveşte pe „juna copilă” pre nume Republica Moldova, ce-şi serbează, iată, cele 20 de – literalmente, auguste! – primăveri. E suficient însă să ieşi în stradă, pentru a-l vedea pe eternul candidat, apoi interimar, cum pozează în „părinte al statalităţii” (că de naţiune nici vorba!) pe câte-un panou publicitar de mărimea unui teren de tenis, ca să te întrebi dacă sloganul „Suntem o ţară! Avem un viitor!” se referă doar la membrii Partidului Democrat, al cărui buchet de trandafiri roşii apare pe afiş, sau îi înglobează pe toţi cetăţenii Republicii Moldova.

Care ţară, de fapt – cea din Valea Trandafirilor? (Mai corect ar fi să întreb – din Valea Morilor?...)
Al cui viitor – al Preşedintelui/PD-ului?
Imaginea lui Marian Lupu de pe afiş pare să fie răspunsul corect; întrebarea însă rămâne în picioare: ce are foarte sus-pusul interimar cu independenţa de-acum două decenii?! (Din câte se ştie, în 1991, acesta era de trei ani (din 1988) membru al PCUS, şi numai pe la Mari Adunări Naţionale n-a fost văzut…)

Analizată la sânge, nici contribuţia primului Preşedinte al R. Moldova, Mircea Snegur, la opera de edificare a statalităţii moldoveneşti nu e tocmai grozavă – a trebuit să aştepte victoria forţelor democratice la Moscova pentru a proclama independenţa ţării, dar cel puţin Domnia Sa a ieşit în seara loviturii de stat, pe 19 august 1991, în PMAN (pe atunci încă Piaţa Biruinţei), la un miting ad-hoc întru susţinerea lui Gorbaciov. Nu-i mai puţin adevărat că anume Snegur a „aşezat ţara” strâmb, dar despre asta – alta dată. Altfel spus, dacă tot se cuvine a celebra statalitatea R. Moldova „în imagini”, mai degrabă s-ar fi potrivit afişarea unui portret de grup al Parlamentului de la 1991, sau a unor imagini sugestive din PMAN, în nici un caz a cuiva ce SE SUPRAPUNE peste un eveniment istoric de-acum douăzeci de ani.

Gestul interimarului aminteşte campania pro-referendum de-acum un an: toate partidele ce chemau la revederea Constituţiei R. Moldova s-au grăbit să intre, de facto, în campania prezidenţială, afişându-şi candidaţii la Preşedinţie pe post de… sperietori pentru unii, capete vorbitoare pentru alţii. Rezultatul se ştie – de unde se cerea o treime din numărul total de alegători, nu au ieşit la referendum nici 30%. Palma dată atunci politicienilor nu pare să-l fi durut pe nici unul – aceleaşi feţe au umplut spaţiul public la scurt timp, în vederea campaniei parlamentare…

Un mare poet, Cesar Vallejo, spunea la un moment dat: „Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul semeţ”; înainte să rostească de la înălţimea interimatului său tot mai prelungit: „Suntem o ţară! Avem un viitor!”, PeDestrul Marian Lupu ar face bine să descalece, dacă nu o ţară, cel puţin o baştină – după, mai vorbim noi…

Biblioteca de fildeş

Căldură. Mare

Să fi rămas autoarea unui singur vers – „Nu poţi să iei un bărbat de la gura altei femei” – şi tot îşi merita un loc de cinste în istoria liricii româneşti. Versul este atât de puternic, încât te duce gândul la o mare poetă – nu dau nume, cel puţin nu înainte de a-l rosti pe cel al împricinatei –, dacă nu cumva pare să fi existat dintotdeauna, asemenea proverbelor. O iluminare de-o clipă ce condensează secole de experienţă, în ale vieţii dar şi în ale cuvântului.

Aceeaşi autoare lansa un titlu ce a făcut să curgă multă cerneală, Libresse oblige, Crater, 1998 (după ce că o altă poetă părea să fi împins poezia feminină la ultimele consecinţe: „singurătatea mea şi-a aruncat chiloţii în stradă/ ne-am hotărât să purtăm totul direct”), fără s-o impună totuşi. Chiar şi după publicarea celui de-al treilea volum, din care am extras versul citat mai sus & poemul de mai jos, Floarea Ţuţuianu, căci despre ea este vorba, rămâne o prezenţă discretă în viaţa literară, o discreţia pe cât de autentică, pe-atât de impunătoare.

Văzând-o pe stradă, întotdeauna elegantă & sobră, de parcă ar descinde dintr-un portret al vreunui pictor flamand, îţi vine greu s-o asociezi cu creatoarea acelei atmosfere erotizante, de 1001 de nopţi trăite simultan, pe care-o degajă versurile ei, de-ar fi să citez doar: „Eu mă deschid ca o carte îmi dau capul pe spate/ şi râd. El intră în mine până la dumnezeiescul Tu/ şi spune (…)” sau „Dau un regat. Pentru-un bărbat// Nimic nu se compară cu roua de pe frunte/ care-mi cădea pe buze când asuda deasupra-mi” sau „Un melc pe mine din tălpi până-n creştet face înconjurul lumii/ (şi-mi lasă o dâră lipicioasă şi caldă precum/ urma peştelui în apă a păsării în aer şi a bărbatului în femeie)” etc., etc. Totul spus cu o delicateţe ce interzice orice interpretare vulgară, chit că autoarea păşeşte pe buza prăpastiei (e nevoie de curaj pentru a spune: „Nu trupul nu sufletul ci sexul din inima cuvântului/ este punctul meu forte”; un adevărat „punct G” al poeziei sale). Este chiar semnul distincţiei, nu însă una de vitrină. Poezia Floarei Ţuţuianu emană căldură. Mare lucru, la o femeie adevărată & la o poetă autentică!

* * * * * * *

Floarea ŢUŢUIANU

El este cel care

Cuşca pieptului meu
e cea mai frumoasă vitrină prin care priveşte
şi este privit (lumea-l vede ba trăind ba murind)

El este primul dintre bărbaţi
care ajunge la mine cu gândul pe ape mergând

Sânii mei sunt în mâinile lui
şi desparte cu ei apele de uscat şi cuvântul de semn

Am pentru el (pus deoparte) un mare gol în stomac
ce i se pune în gât când mă vede plecând sau venind

La bine şi la greu el e peştele meu pe uscat
care intră în mine cu vârf la-nceput şi apoi îndesat