Emilian Galaicu-Păun

(mai exact, din seara zilei de joi, 6 decembrie) o familie de moldoveni, cu doi copii mici, se află în drum spre Portugalia, după ce şi-au ridicat, cu doar două zile înainte, paşapoartele româneşti. Au plecat cu autocarul, cu căţel şi purcel cum s-ar zice, lăsând în spatele lor o ţară care nu le-a oferim nimic, nici măcar dreptul de a o părăsi ca cetăţeni ai acesteia – dacă n-au avut bani de un transport mai acătării pentru un drum atât de lung, de unde să-şi plătească vizele Schengen?! La ora aceasta, probabil se mai află încă „pe cai[-putere]”, sleiţi de călătoria la capătul lumii, spre un tărâm nici măcar al Făgăduinţei. Nu-i aşteaptă nimeni la faţa locului, nu au nici o cunoştinţă ce i-ar găzdui peste noapte, odată ajunşi la destinaţie. Mulţi ani în urmă, un prieten occidental (altul decât cel din scrisorile lui Constantin Noica către Emil Cioran!) mă îndemna să fac rost de-un paşaport străin şi s-o întind, mâncând pământul, fără să mă opresc măcar pe malul european al Atlanticului. I-am râs în nas atunci, nu din exces de patriotism, ci prins în tot felul de proiecte literare – editură, rubrici la mai multe reviste, şantierul romanului etc., etc. –, pe care nu aveam cum să le duc la bun sfârşit aiurea. Şi ori de câte ori ieşeam din ţară în Occident, cu un paşaport moldovenesc ce se umplea treptat de vize Schengen şi care trebuia schimbat mult înainte de a fi expirat, nu a fost caz să nu dau de moldoveni lucrând „la negru” prin Franţa, Germania, Austria ş.a.m.d. N-o duceau grozav, dar cel puţin se aflau deja acolo şi pentru nimic în lume nu ar şi-ar
fi dorit să se întoarcă în patrie. Faptul de a-i şti gata ajunşi „la Italia (Spania, Germania etc.)”, fără să aflu vreodată povestea lor, făcea călătoria lor cumva suportabilă, dacă nu chiar abstractă, în ciuda numeroaselor istorii îngrozitoare ce-mi parveneau din când în când. (Deştept omul care a definit cunoaşterea drept „ceea ce aflând, îţi dai seama că nu ai fi vrut să ştii niciodată”!)

De data asta însă pur şi simplu nu mă pot gândi la nimic altceva decât la această familie necunoscută de moldoveni care merge de trei zile-ncoace, într-un autocar cazon, spre niciunde, deîndată ce şi-a scos paşapoarte româneşti, iar imaginaţia desăvârşeşte restul – restul fiind chiar cutremurătorul roman Pluta de piatră al portughezului auto-exilat în ultimii ani, Jose Saramago (Premiul Nobel pentru Literatură, 1998), în care Peninsula Iberică se desprinde la un moment dat de Bătrânul Continent şi pluteşte în derivă în apele Oceanului Atlantic. Nu am cum să-i ajut, nu le cunosc nici măcar numele, am aflat despre existenţa lor de la pictorul Vitalie Coroban care-mi cerea scuze că nu va putea veni la lansarea antologiei mele, fiindcă îşi petrece la drum lung nişte neamuri; tot ce pot face acum este să denunţ acest exod al populaţiei dintr-o ţară ce seamănă tot mai mult cu Corabia lui Matei Vişniec care „se scufunda atât de încet/ încât după o viaţă de om…” Şi să mă rog pentru ei să ajungă cu bine, însoţindu-i cu gândul – că statul precis s-a spălat deja pe mâini, socotind în gând ce bani vor trimite aceştia, peste ceva timp, celor rămaşi acasă.

Nu le-ar mai veni numele celor ce i-au urnit din loc!

Oricât ar încercă să ne convingă guvernanţii noştri – de orice culoare, de la roşu aprins la verde crud, fără a uita diversele nuanţe de albastru, bătând unele în… tricolor (hélas! culorile au devenit… partinice) – că Republica Moldova este „o poveste de succes”, tot la „fata babei şi fata moşneagului” am rămas. Nici măcar a Cenuşăresei, şi asta deoarece acolo cel puţin există, odată cu potrivirea pantofiorului pe piciorul celei predestinate a-l purta, posibilitatea unui final fericit!

Nu din rea-voinţă scriu aceste rânduri, ci scârbit de felul în care ratarea unor ocazii, şi aşa rarisime, riscă să devină sportul nostru naţional. Scurt pe doi: pentru prima oară în cei 21 de ani de existenţă, Republica Moldova a fost invitatul de onoare al Târgului de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti. (Între paranteze amintesc că, la anul, literatura română va fi, la rându-i, invitatul de onoare al Târgului de Carte de la Paris – tot pentru prima oară.) Or, statutul de invitat de onoare obliga Ministerul Culturii, dar şi Uniunea Scriitorilor din Moldova, la o mobilizare exemplară – după ce că a fost etichetată „a cincia roată la căruţă”, literatura din Basarabia avea o formidabilă ocazie să-şi etaleze valorile & performanţele, şi încă într-un adevărat amfiteatru al cărţii, la Rom-Expo. Cum? În primul rând, printr-un stand mai mult decât atractiv – reprezentativ! Altfel spus, aş fi vrut să fie puse în valoare numele de referinţă ale scriitorilor originari din Basarabia, de la Bogdan Petriceicu Hasdeu la Emil Brumaru, fără a uita de Constantin Stere, Eugen Coşeriu ş.a., să zicem, în ediţii îngrijite la noi, că-i vorba de Arc, Cartier, Ştiinţa etc., etc. Asta în diacronie. În sincronie, lansările de carte ale autorilor contemporani ar fi trebuit să se ţină lanţ, şi nu prezentaţi tot de basarabeni, ci de către elita criticii literare româneşti. Sigur, în acest scop noile volume ar fi trebuit să ajungă la aceştia din urmă cu ceva timp înainte, şi încă selectiv – în realitate, mai mulţi autori basarabeni au venit pe speze proprii cu criticii de-acasă, doar să-şi lanseze cartea…

În ce mă priveşte, m-am „produs” la Gaudeamus nu atât ca autor (o dată în plus, mulţam editurii ARC pentru eleganta antologie de autor, a-z.best), cât ca editor (am moderat lansarea studiului doct al lui Nicolas Trifon, Aromânii. Pretutindeni, nicăieri, Cartier, 2012), fără a uita de cetitorul profesionist ce sunt (am prezentat volumul antologic al lui Ioan Es. Pop, Nicăieri.ro, Ştiinţa, 2012). În tustrele cazuri, am avut parte de-un public numeros, atras de calitatea invitaţilor (nu-i puţin lucru să vorbească la lansare Ileana Mălăncioiu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Vlad, Andrei Pippidi; Daniel Cristea Enache ş.a.), dar şi – sper – de valoarea autorilor noştri (şi când zic „noştri”, trebuie să precizez că aceştia vin din orizonturi diferite, unul – Nicolas Trifon – de la Paris, altul – Ioan Es. Pop – din Maramureş, la care se adaugă doi autori Cartier – Gheorghe Erizanu şi subsemnatul – acum publicaţi la ARC). Faptul că, printre spectatori, s-au numărat personalităţi importante ca traducătorii Laure Hinckel, Gerhardt Csejka, romancierul Alexandru Ecovoiu ş.a. mă face să cred în puterea de atracţie a literelor noastre. Din acest p.d.v., Basarabia şi-a onorat din plin statutul de literatură invitată, nu şi de… ţară invitată. Căci statul, vai! nu şi-a bătut deloc capul cum să transforme această formidabilă oportunitate într-o rampă de (re)lansare a autorilor moldoveni pe piaţa românească de carte, din contră – a „înjghebat” un stand puţin atractiv, nu s-a îngrijit să invite jurnaliştii acreditaţi la târg, nu a prevăzut exemplare de protocol pentru eventualii editori străini (ştiu ce vorbesc – am asistat la o scenă incredibilă: traducătoarea Laure Hinckel, care face parte din comitetul organizatoric al Târgului de Carte de la Paris, din martie 2013 – târg la care literatura română este Invitata de onoare –, a trebuit să-şi cumpere o carte pe care vrea s-o transpună în franceză!), nu a asigurat o vizibilitate (dar şi audibilitate – de ce nu pe fundal muzical de Trigon sau Zdob şi Zdub?!) a prezenţei noastre la Gaudeamus, nici măcar un recital poetic nu a fost în stare să programeze din timp (şi nu unul ad-hoc, cum s-a şi întâmplat pe ultima sută de metri). Scurt pe doi, un total fiasco organizatoric, de care se face responsabil Ministerul Culturii – şi dacă anume acesta era de fapt efectul scontat, că tot zice dl Marian Lupu, şeful de partid al ministrului Focşa, de la o vreme încoace că, vezi Doamne, s-a „răzgândit” şi deci nu mai vorbim româna, ci moldoveneasca?!...