Emilian Galaicu-Păun

Pluralul din titlu ar trebui să vă pună în gardă de la bun început – doar în procesul de… canonizare Sfântul Scaun desemna din oficiu un „avocat al diavolului” (la singular, chiar dacă – se ştie – demonii sunt „legiune”!); or, la noi personajul politic cel mai „diabolizat” în ultimii ani şi-a scos în faţă nu unu, ci trei avocaţi, într-o conferinţă de presă menită să-i lustruiască imaginea (cât ce să zic… icoana!).

Ce frumos cuvânta unul dintre aceştia, Vitalie Nagacevschi: „Problema nu este că e atacată persoana lui Vlad Plahotniuc. Problema este că-i atacat prim-vicepreşedintele Parlamentului RM. Imaginea ţării suferă din cauza acestor atacuri”. (Nu înţeleg de ce nu s-a găsit nici un jurnalist să-l întrebe, în replică, dacă nu cumva însuşi faptul că postul de prin-viceprim i-a revenit unei persoane controversate, ce s-a înscris în PD cu doar câteva zile înainte de scrutinul din 2010, pomenindu-se imediat pe lista scurtă, alias eligibilă, prejudiciază „imaginea ţării”, ca să nu zic chiar ţara! Fiindcă, în ultimă instanţă, nu doar Alianţa pentru Integrare Europeană pare să fie „ostateca” vice-primului – vă mai amintiţi cum respectivul „om de stat” (mic, îmi vine să adaug între paranteze, după ce că l-am luat şi între ghilimele) nu a ezitat să ridice scutul AIE în Parlament, când cu „suspendarea” sa, ratată bineînţeles, din funcţie?! –, ci Republica Moldova, cât o mai fi rămas din ea. Ca să nu mai zic că atâta vreme cât nu i s-a intentat dosar penal, orice „dezminţire” mai degrabă toarnă gaz pe foc…)

Pe de-altă parte, judecând după câte i se pun în cârcă (de la cumpărarea unor debutaţi PCRM la bănci & hoteluri & insule!), aproape că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva numitul Vlad Plahotniuc este „răul necesar”, anume scos în prăjină pe post de paratrăsnet. Orice s-ar întâmpla necurat în RM, este musai sa-şi fi băgat coada omul dedublat (alias cu două nume, în cele două paşapoarte – moldovenesc şi românesc – pe care le deţine), acest Mr Hyde care nu se grăbeşte deloc să-şi arate şi faţa de Doctor Jekyll, dacă o fi avut-o...

Întâmplarea face că acum 10 ani am tradus, pentru editura Cartier, O istorie a diavolului, de Robert Muchembled, din care voi cita acest fragment semnificativ ce aruncă o lumină (ar fi mai potrivit să scriu: „o umbră”?) neaşteptată asupra civilizaţiei iudeo-creştine, y compris asupra culturii noastre politice. La un moment dat, autorul francez vorbeşte despre „emergenţa, într-o Europă divizată, a unei concepţii culturale unificate în jurul figurii emblematice a lui Satan”, precizând în continuare: „Aşadar, diavolul are şi câteva efecte benefice, deoarece el participă (…) la efortul identitar al continentului”. (Că în numele acestui „efort identitar” au fost arse pe rug sute de mii de vrăjitoare, e deja o altă poveste…)

Concluzia savantului e fără drept de apel: „Versantul întunecat al culturii noastre este constituit cu adevărat, lăsând moştenire secolelor următoare tradiţii rămânând foarte vii, în pofida reculului sau a dispariţiei demonului care face grimase. Nici mai mult, nici mai puţin, este vorba de edificarea unor fundamente de identitate culpabilizată, înainte ca aceasta să fie pusă în lumină de Doctorul Jekyll al lui Stevenson şi de colegul său vienez, Sigmund Freud”. Reţin mai cu seamă sintagma „edificarea unor fundamente de identitate culpabilizată” (subl. mea), pe care o aşez – pe post de piatră de temelie! – chiar la temelia aşa-zisei noastre statalităţi: oare membru CC al PC din RSSM, Mircea Snegur, nu s-a simţit, în forul lui interior, culpabil pentru că „o pune de-o independenţă”? şi secretarul CC al PCUS, Pentru Lucinschi, că transformă republica, din una prezidenţială într-una parlamentară? şi Vladimir Voronin, că a promovat pe linie partinică şi de stat viitori sece[re]sionişti & transfugi? În tot acest timp, oamenii noştri au ales „răul cel mai mic”, care – oricât de mic – tot de la Cel Rău vine…

Cât despre personajul nostru, nu cred că merită o atare atenţie din partea mass-media (sau cel puţin, nu înainte de a fi ieşit/scos la rampă, cu probele pe masă!) – departe de a avea „statură” de „figură emblematică a lui Satan”, este cel mult… „мелкий бес” al lui Ivan Karamazov. Nu le dă durere de cap decât celor cu conştiinţa încărcată!

(mai exact, din seara zilei de joi, 6 decembrie) o familie de moldoveni, cu doi copii mici, se află în drum spre Portugalia, după ce şi-au ridicat, cu doar două zile înainte, paşapoartele româneşti. Au plecat cu autocarul, cu căţel şi purcel cum s-ar zice, lăsând în spatele lor o ţară care nu le-a oferim nimic, nici măcar dreptul de a o părăsi ca cetăţeni ai acesteia – dacă n-au avut bani de un transport mai acătării pentru un drum atât de lung, de unde să-şi plătească vizele Schengen?! La ora aceasta, probabil se mai află încă „pe cai[-putere]”, sleiţi de călătoria la capătul lumii, spre un tărâm nici măcar al Făgăduinţei. Nu-i aşteaptă nimeni la faţa locului, nu au nici o cunoştinţă ce i-ar găzdui peste noapte, odată ajunşi la destinaţie. Mulţi ani în urmă, un prieten occidental (altul decât cel din scrisorile lui Constantin Noica către Emil Cioran!) mă îndemna să fac rost de-un paşaport străin şi s-o întind, mâncând pământul, fără să mă opresc măcar pe malul european al Atlanticului. I-am râs în nas atunci, nu din exces de patriotism, ci prins în tot felul de proiecte literare – editură, rubrici la mai multe reviste, şantierul romanului etc., etc. –, pe care nu aveam cum să le duc la bun sfârşit aiurea. Şi ori de câte ori ieşeam din ţară în Occident, cu un paşaport moldovenesc ce se umplea treptat de vize Schengen şi care trebuia schimbat mult înainte de a fi expirat, nu a fost caz să nu dau de moldoveni lucrând „la negru” prin Franţa, Germania, Austria ş.a.m.d. N-o duceau grozav, dar cel puţin se aflau deja acolo şi pentru nimic în lume nu ar şi-ar
fi dorit să se întoarcă în patrie. Faptul de a-i şti gata ajunşi „la Italia (Spania, Germania etc.)”, fără să aflu vreodată povestea lor, făcea călătoria lor cumva suportabilă, dacă nu chiar abstractă, în ciuda numeroaselor istorii îngrozitoare ce-mi parveneau din când în când. (Deştept omul care a definit cunoaşterea drept „ceea ce aflând, îţi dai seama că nu ai fi vrut să ştii niciodată”!)

De data asta însă pur şi simplu nu mă pot gândi la nimic altceva decât la această familie necunoscută de moldoveni care merge de trei zile-ncoace, într-un autocar cazon, spre niciunde, deîndată ce şi-a scos paşapoarte româneşti, iar imaginaţia desăvârşeşte restul – restul fiind chiar cutremurătorul roman Pluta de piatră al portughezului auto-exilat în ultimii ani, Jose Saramago (Premiul Nobel pentru Literatură, 1998), în care Peninsula Iberică se desprinde la un moment dat de Bătrânul Continent şi pluteşte în derivă în apele Oceanului Atlantic. Nu am cum să-i ajut, nu le cunosc nici măcar numele, am aflat despre existenţa lor de la pictorul Vitalie Coroban care-mi cerea scuze că nu va putea veni la lansarea antologiei mele, fiindcă îşi petrece la drum lung nişte neamuri; tot ce pot face acum este să denunţ acest exod al populaţiei dintr-o ţară ce seamănă tot mai mult cu Corabia lui Matei Vişniec care „se scufunda atât de încet/ încât după o viaţă de om…” Şi să mă rog pentru ei să ajungă cu bine, însoţindu-i cu gândul – că statul precis s-a spălat deja pe mâini, socotind în gând ce bani vor trimite aceştia, peste ceva timp, celor rămaşi acasă.

Nu le-ar mai veni numele celor ce i-au urnit din loc!