Emilian Galaicu-Păun

Prietenul nostru Eugen Lungu, binecunoscutul şi mult apreciatul redactor-şef al editurii Arc, avea o vorbă: „O carte fără nici o greşeală este o carte nesinceră!” După câte titluri & autori a moşit dânsul în cele peste trei decenii de activitate „guttenbergă” (ierte-mi-se neologismul cu iz arhaic), se înţelege de la sine că ştie ce spune. Tot din gura domniei sale am auzit această istorie: o mare editură britanică scotea o Enciclopedie, verificată la sânge atât din punctul de vedere al corectitudinii informaţiilor conţinute între cele două coperte, cât şi al unor greşeli elementare, cum ar fi scăpările de literă, de punctuaţie etc., etc. În fine, când toţi redactorii & corectorii s-au convins că NU EXISTĂ NICI O GREŞEALĂ în toată cartea, aceasta a plecat la tipar, nu înainte însă de a fi „îmbrăcată” într-o manşetă în care se spunea, negru pe alb, că respectiva enciclopedie nu conţine nici o greşeală… Ei bine, abia la apariţie s-a constatat că pe manşetă se-nghesuiau nu una, nu două, ci câteva greşeli! Ce folos că enciclopedia propriu-zisă era curată ca lacrima, vorba vine, de vreme ce manşeta ce-i clama puritatea virginală păcătuia prin necărturărie?!

Întâmplarea face ca, trecând pe lângă librăria „Librarius”, de pe strada Puşkin, 15, să-mi arunc ochii în vitrina împodobită de sărbători – m-am uitat în primul rând la titlurile noi, dar şi la cele două bannere cu vedete ce îndemnau lumea la carte. Mai bine n-o făceam!... Şi asta deoarece am văzut două răsadniţe de greşeli – citez exact prima inscripţie (vezi textul cu italice):

„Cartea ne stimulează să acţionăm, înloc să devenim observatori pasivi”
Constantin Moscovici
Celebru naist, Artist al poporului a Republicii Moldova

În primul rând, propoziţia „celebrului naist” nu are punct; „în loc” e transcris, nu se ştie de ce, legat („înloc”); după virgulă, „Artist” e scris cu majusculă; iar „a Republicii Moldova” pune punct la toate – hotărât lucru, Constantin Moscovici e „al” (oricui ar aparţine – poporului, Republicii)!

Nici cea de a doua inscripţie nu-i cu mult mai brează, chit că nu păcătuieşte prin greşeli atât de elementare. Iat-o, transcrisă întocmai (aici, cu italice):

„Deschizînd cartea la orice pagină, găsesc în ea răspunsuri la propriile întrebări.”
Geta Burlacu
Interpretă a Republicii Moldova

Dincolo de „profunzimea” abisală a unei cugetări care transformă plăcerea lecturii într-un… chestionar cu răspunsurile date la sfârşit, ce-ar vrea să însemne totuşi să găseşti răspunsuri „la propriile întrebări” (subl. mea)? Pe lângă faptul că-i o banalitate crasă, mai este şi o calchiere din rusă («ответы на свои вопросы») – un om cu carte nu ar rosti cât pururi o asemenea vorbă nesărată. Cele două afişe cu vedete dându-se cu părerea despre un domeniu ce nu pare să le fie chiar familiar au acţionat asupra mea la fel ca manşeta cu greşeli din primul alineat, subminând credibilitatea instituţiei – în cazul de faţă, a librăriei „Librarius” – a cărei imagine, chipurile, erau chemate s-o promoveze. Pur şi simplu nu i-am trecut pragul!

Acestea fiind spuse, să ne mai mire faptul că elevii moldoveni sunt printre cei mai slabi din lume la scris şi citit, ocupând „onorabilul” loc 65, din 74 de ţări participante la testare?! (În chiar aceeaşi zi în care Jurnal de Chişinău publica ştirea, premierul Vlad Filat îşi îndemna miniştrii să pună mâna pe carte – să fie oare o simplă coincidenţă?!) Şi când te gândeşti că din aceştia se vor recruta vedetele & oamenii politici de mâine…

Pluralul din titlu ar trebui să vă pună în gardă de la bun început – doar în procesul de… canonizare Sfântul Scaun desemna din oficiu un „avocat al diavolului” (la singular, chiar dacă – se ştie – demonii sunt „legiune”!); or, la noi personajul politic cel mai „diabolizat” în ultimii ani şi-a scos în faţă nu unu, ci trei avocaţi, într-o conferinţă de presă menită să-i lustruiască imaginea (cât ce să zic… icoana!).

Ce frumos cuvânta unul dintre aceştia, Vitalie Nagacevschi: „Problema nu este că e atacată persoana lui Vlad Plahotniuc. Problema este că-i atacat prim-vicepreşedintele Parlamentului RM. Imaginea ţării suferă din cauza acestor atacuri”. (Nu înţeleg de ce nu s-a găsit nici un jurnalist să-l întrebe, în replică, dacă nu cumva însuşi faptul că postul de prin-viceprim i-a revenit unei persoane controversate, ce s-a înscris în PD cu doar câteva zile înainte de scrutinul din 2010, pomenindu-se imediat pe lista scurtă, alias eligibilă, prejudiciază „imaginea ţării”, ca să nu zic chiar ţara! Fiindcă, în ultimă instanţă, nu doar Alianţa pentru Integrare Europeană pare să fie „ostateca” vice-primului – vă mai amintiţi cum respectivul „om de stat” (mic, îmi vine să adaug între paranteze, după ce că l-am luat şi între ghilimele) nu a ezitat să ridice scutul AIE în Parlament, când cu „suspendarea” sa, ratată bineînţeles, din funcţie?! –, ci Republica Moldova, cât o mai fi rămas din ea. Ca să nu mai zic că atâta vreme cât nu i s-a intentat dosar penal, orice „dezminţire” mai degrabă toarnă gaz pe foc…)

Pe de-altă parte, judecând după câte i se pun în cârcă (de la cumpărarea unor debutaţi PCRM la bănci & hoteluri & insule!), aproape că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva numitul Vlad Plahotniuc este „răul necesar”, anume scos în prăjină pe post de paratrăsnet. Orice s-ar întâmpla necurat în RM, este musai sa-şi fi băgat coada omul dedublat (alias cu două nume, în cele două paşapoarte – moldovenesc şi românesc – pe care le deţine), acest Mr Hyde care nu se grăbeşte deloc să-şi arate şi faţa de Doctor Jekyll, dacă o fi avut-o...

Întâmplarea face că acum 10 ani am tradus, pentru editura Cartier, O istorie a diavolului, de Robert Muchembled, din care voi cita acest fragment semnificativ ce aruncă o lumină (ar fi mai potrivit să scriu: „o umbră”?) neaşteptată asupra civilizaţiei iudeo-creştine, y compris asupra culturii noastre politice. La un moment dat, autorul francez vorbeşte despre „emergenţa, într-o Europă divizată, a unei concepţii culturale unificate în jurul figurii emblematice a lui Satan”, precizând în continuare: „Aşadar, diavolul are şi câteva efecte benefice, deoarece el participă (…) la efortul identitar al continentului”. (Că în numele acestui „efort identitar” au fost arse pe rug sute de mii de vrăjitoare, e deja o altă poveste…)

Concluzia savantului e fără drept de apel: „Versantul întunecat al culturii noastre este constituit cu adevărat, lăsând moştenire secolelor următoare tradiţii rămânând foarte vii, în pofida reculului sau a dispariţiei demonului care face grimase. Nici mai mult, nici mai puţin, este vorba de edificarea unor fundamente de identitate culpabilizată, înainte ca aceasta să fie pusă în lumină de Doctorul Jekyll al lui Stevenson şi de colegul său vienez, Sigmund Freud”. Reţin mai cu seamă sintagma „edificarea unor fundamente de identitate culpabilizată” (subl. mea), pe care o aşez – pe post de piatră de temelie! – chiar la temelia aşa-zisei noastre statalităţi: oare membru CC al PC din RSSM, Mircea Snegur, nu s-a simţit, în forul lui interior, culpabil pentru că „o pune de-o independenţă”? şi secretarul CC al PCUS, Pentru Lucinschi, că transformă republica, din una prezidenţială într-una parlamentară? şi Vladimir Voronin, că a promovat pe linie partinică şi de stat viitori sece[re]sionişti & transfugi? În tot acest timp, oamenii noştri au ales „răul cel mai mic”, care – oricât de mic – tot de la Cel Rău vine…

Cât despre personajul nostru, nu cred că merită o atare atenţie din partea mass-media (sau cel puţin, nu înainte de a fi ieşit/scos la rampă, cu probele pe masă!) – departe de a avea „statură” de „figură emblematică a lui Satan”, este cel mult… „мелкий бес” al lui Ivan Karamazov. Nu le dă durere de cap decât celor cu conştiinţa încărcată!