Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

„satisfacţia că eşti unul dintre cei care au corupt rata mortalităţii...”

Am mai spus-o cu diferite ocazii: în poezie se înaintează ca-n rugby, dând pase înapoi, ceea ce face ca, la un moment dat, creatori de diferite vârste, aparţinând unor generaţii literare distincte, să se alinieze din mers într-un arc ofensiv bine întins, în vederea înscrierii unui eseu. Oricare i-ar fi prefixul (80-istă, 90-istă sau 2000-istă), poezia română contemporană mi se pare un astfel de pachet de înaintare, bine pus la punct, cei care imprimă o dinamică aparte jocului fiind tinerii intraţi în teren în ultimul deceniu, câţiva dintre ei buni marcatori dar şi – nota bene! – excelenţi paseuri (să fie o simplă întâmplare că poeţi de anvergura Angelei Marinescu sau Norei Iuga sunt văzuţi, de regulă, în compania „douămiiştilor”?!). Aura MARU (n. 1990, în Chişinău; actualmente studentă la European College of Liberal Arts din Berlin) „joacă” de cel puţin doi ani în echipa reprezentativă, publicând poezie, eseu, cronică literară, traduceri în reviste importante (Vatra, Contrafort, Poesis Internaţional ş.a.); şi nici n-am băgat de seamă când a trecut, firesc, de la „juniori” la „lotul naţional”. La cei 22 de ani abia împliniţi, Aura Maru este un poet în toată puterea cuvântului.


* * * * * * *

Aura MARU

pariu

satisfacţia că eşti unul dintre cei care au corupt rata mortalităţii
în 92, 93, 94, 95 şi aşa mai departe
şi că acum
pentru că toate acestea nu fuseseră prevăzute
poţi să spui şi să faci
orice
mai puţin să dispari
mai puţin să-ţi găseşti loc
mai puţin să nu-ţi schimbi pulsul cu ritmul adicţiilor
mai puţin să poţi ieşi dintr-o dragoste care te încleştează
(într-o zi vei fi ca femeia aceea care de teamă
să nu-i iasă pe gură numele lui se ferea să tuşească)
mai puţin să fugi din această piele care te conţine
şi te obligă la autoconservare

am auzit despre doctori care îşi trimit mesaje
prin forma cusăturilor pe care le fac pe burta unui pacient
ca şi cum acesta ar fi o sacoşă cu organe
şi am văzut camioane pline cu schelete aduse în saci
sau coroniţe de dinţi culese din pământ acolo unde acidul
spălase cu totul corpurile rânduri şi rânduri
e atât de greu să dispară ceva înţelegi cimitirele
sunt cele mai stabile forme de societate

ziua în care se întâmplă să plec pentru totdeauna îi văd pe toţi legaţi
ca în jocul împărate împărate dă-ne un soldat ─
unde nu înţelegi niciodată dacă unindu-se corpurile
ţin alt corp să nu cadă sau îl opresc să zboare
(şi chiar dacă înţelegi) se face zid din oameni
de trecut prin el cu autocarul chişinău bucureşti
de trecut prin el cu avionul bucureşti berlin
cu piele de oţel
cu aripi metalice
ca un mare pariu tăiat cu totul pe care în fiecare zi
mă pregătesc să-l pierd şi pe care în fiecare zi îl iau de la capăt
pun pariu că un om se poate spânzura cu propriul braţ
chiar dacă celălalt
ar începe să fluture cu disperare
apoi strâng mâna dreaptă cu mâna stângă
şi tai cu capul
Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)
Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)

Povestea o ştiu de la mai mulţi intelectuali moldoveni din „prima generaţie încălţată”, cei care au mers la şcoală în primul deceniu de după război şi au intrat la facultate în anii ’60: fii şi fiice de ţărani „de la coada vacii”, majoritatea dintre ei au învăţat carte „pe rupte” – literalmente! –, adică „rupând” ceva timp de la muncile din gospodărie, dar şi smulgând pagina 17 (aia cu ştampila instituţiei) din cărţile luate cu împrumut (horribile dictu!) de la biblioteca sătească. Mai mult sau mai puţin îngăduitori câtă vreme odraslele lor îşi făceau temele pentru acasă, aceiaşi părinţi i-ar fi snopit în bătăi să-i fi prins cu „lecturi de plăcere”. Şi atunci, câte un copil mai inteligent, şi care se trăgea la carte, pur şi simplu rupea pag. 17/18, cu ştampila bibliotecii, prefăcându-se apoi că învaţă din manualul şcolar. De cele mai multe ori, pagina cu pricina era aruncată înainte să fie citită – sute şi mii de pag. 17/18 sacrificate pe altarul cunoaşterii. Paradoxal, tocmai generaţia ’60 avea să aducă „primăvara pragheză” în cultura noastră, după decenii de proletcultism. Şi tot aceşti oameni – ajunşi în anii ’70-’80 universitari & scriitori – ne-au pus în mâini primele cărţi adevărate, acum cu toate paginile prezente (mai puţin cele scoase de cenzură), doar că… de citit printre rânduri/pe sub masă!


Ori de câte ori comunic cu colegii mei de breaslă din România, îmi dau seama că le lipseşte helas! tocmai această „dimensiune a absenţei” – de bună seamă, la ea acasă, literatura română se simte suficientă sieşi şi fără pag. 17/18 a culturii basarabene (pe care Ion Simuţ o vede, nici mai mult nici mai puţin, drept „a cincia roată la căruţă”). Faptul că o duzină de scriitori moldoveni sunt perfect integraţi în literatura română contemporană nu schimbă deloc datele problemei – la urma urmei, aceştia fac parte din Republica Literelor anume de aceea că n-au rămas la acea pag. 17/18 smulsă (& necitită) a generaţiei ’60. Or, printre autorii şaizecişti există câteva valori certe, neomologate pe plan naţional. Cine-i duce dorul, la Bucureşti, prozatorului Vasile Vasilache, un fel de „Milan Kundera rural” al nostru? Şi lui Aureliu Busuioc? Vladimir Beşleagă? Vlad Ioviţă etc., etc. (lista rămâne deschisă)?


Şi invers, bună parte din colegii mei de breaslă din Republica Moldova, chit că au conştiinţa apartenenţei la o singură literatură, de facto rămân la aceeaşi pag. 17/18, rescriind-o la nesfârşit (de unde nu au citit-o la timpul potrivit) şi chiar revendicându-şi statutul de „poeţi naţionali” ai Moldovei (vezi Doamne! avem şi o Alee a Clasicilor în plin centrul Chişinăului, cu Grigore Vieru & Adrian Păunescu instalaţi acolo la doar un an de la moarte… Alte câteva figuri, unele mai degrabă dubioase, sunt împinse în faţă, nu atât din dragoste pentru postumitatea lor lipsită de glorie, cât spre a le face loc celor ce se văd deja, de son vivant, instalaţi printre clasici). Or, dacă în tinereţea lor ei sacrificau partea pentru a păstra întregul, acum partea a luat locul întregului şi le conferă un anumit prestigiu local.


Într-un cuvânt, vechea poveste cu pădurea şi copacii…

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG