Emilian Galaicu-Păun

3. Namur, mon amour

Preţ de 3 zile, între 21-24 iunie, Namur devine capitala europeană a Poeziei – nici că se putea altfel, urbea de pe Meuse fiind oraşul natal al marelui Henri Michaux, dar şi locul unde Charles Baudelaire, venit să-l întâlnească pe pictorul de geniu, şi el născut la Namur, Félicien Rops, care-i va ilustra Florile răului, îşi pierde cunoştinţa în biserica Saint-Loup. (La nici 100 de km, un alt poète maudit, Arthur Rimbaud, avea să vadă lumina zilei la Charleville, pe 20 octombrie 1854, ca peste exact 37 de ani, să-şi afle tot acolo odihna de veci, în noiembrie 1891.) Noblesse oblige, nici mai mult nici mai puţin un membru titular al Académie Royale de Langue et de la Littérature française de Belgique în persoană, poetul Eric Brogniet, prezidează lucrările celui de al 9-lea Festival International et Marché de Poésie Wallonie-Bruxelles.

În drum spre Maison de la Poésie, la doar câteva sute de metri de Hotel Flandre unde suntem cazaţi, afişele anunţând marele eveniment ne întâmpină la tot pasul, ca şi cum un oraş întreg nu trăieşte decât pentru a găzdui anual festivalul de poezie. Nu-i nevoie de un ghid special, paşii se îndreaptă singuri într-acolo – adevărat, pe urmele altor paşi, numeroşi. Pe zidul din faţa Maison de la Poésie sunt afişate fotografiile poeţilor invitaţi, fiecare însoţită de câte un poem auctorial, pe post de CV. În scurt timp însă, numărul autorilor în carne şi oase prezenţi la faţa locului îl depăşeşte pe cel al „puşilor la zid”, iar primele strângeri de mâna pecetluiesc începutul festinului. Peste alte 15 min, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea – ceea ce înseamnă că-i musai să ne şi ascultăm, nu numai să ne vorbim. Organizatorii au inspirata idee să iniţieze maratonul poetic de 3 zile într-un Soup Shop, unde citesc Pierre Schroven, Jean-François Laurent, Luc Del Cor, André Ughetto, Timotéo Sergoi şi Louise Dupré, în timp ce în sala de mese mai multă lume ia masa de prânz. Remarc din prima câteva voci distincte, iar la sfârşitul lecturii îi cer lui Pierre Schroven un poem care mi-a plăcut în mod deosebit – iată-l:

„J’aime regarder la photo de l’êtres que je n’ai pas encore été
Je mesure ainsi le chemin qu’il me reste à parcurir
Por ne pas devenir celui que les autres veulent que je sois!”

(Şi dacă tot suntem într-un Soup Shop, iau şi eu un potage aux pointes d’asperges – adevărat, după ce lecturile iau sfârşit, nu atât de foame, cât pentru atmosfera convivială ce domneşte aici.)

Până la 14.30, când Maxime Guidot-Dejoux îşi prezintă spectacolul Ta peau ici în Place du Marché aux Légumes, avem suficient timp să aruncăm o privire iscoditoare în interiorul bisericii Saint-Loup, de parcă sufletul lui Baudelaire s-ar mai afla acolo. Dar iată că recitalul începe, în plină stradă, iar lumea formează o aură de priviri în jurul lui Maxime, pur şi simplu transfigurat. Şi cum viaţa intervine în artă acolo unde te aştepţi mai puţin, atunci când comediantul francez exclamă: „Théogène/ Tu te rappelles/ Quand on avait douze ans…”, un căţel roşcat îi răspunde zgomotos, ca şi cum anume lui i s-ar fi adresat versurile: „La poésie est dans ta mémoire/ Du présent// Dans ta peau/ ici// Dans ta peau ici”. Urmează un alt desant poetic – Rufo Quintavalle, Timotéo Sergoi, Alex Susanna, Nemesio Sanchez ş.a., prilej pentru mine de a mă mai pricopsi cu un alt poem, al lui Timotéo Sergoi de data asta, extras din volumul Le Tour du monde est large comme tes hanches, din care citez doar primele 3 versuri:

„Je rêve d’un thêatre fait des jambes de femmes
Pour seul décor
Pour seuls acteurs, pour seul texte et pour seuls auteurs (…)”

De-acum încolo, lecturile se vor ţine lanţ, la Resto-bar Le Christie’s (Gabrielle Althen, Luc Del Cor, Louise Dupré, Beatrice Machet, André Ughetto ş.a.), apoi la Librairie Point Virgule, unde-mi vine şi mie rândul să intru în scenă, după ce-i ascult pe Francis Chenot, Jasna Samic, Marc Imberechts, Nemesio Sanchez şi Erik Spinoy. Ploaia care trage o cortină de apă pe finalul recitalului meu ne mai ţine în librărie vreo jumătate de oră, ca pentru a prefaţa… croaziera pe Meuse, în bateau-mouche, de a doua zi, 22 iunie.

Este chiar pour la bonne bouche-ul francez, anunţat în titlu, această descindere-n bateu ivre (de joie!) la Charleville, baştina lui Arthur Rimbaud. Am mai fost în astfel de croaziere literare, prin delta Dunării, în cadrul festivalului Ars Amandi, şi el o creaţie a ICR-ului, totuşi nimănui din organizatori nu-i venise ideea de a umple timpul cu recitaluri poetice. Or, coborând pe Meuse, la fiecare ecluză am fost poftiţi în faţă, rând pe rând, să spunem poezii – ritual menit să transforme, au fur et à mesure, croaziera în pelerinaj. La Dinant, schimbăm bateau-mouche-ul pe 2 autocare, şi asta deoarece pe lângă poeţii invitaţi s-a înscris mai multă lume să ne însoţească, plătind 40 de Euro de căciulă pentru onoarea de a se afla în compania unor poeţi. Într-o oră şi ceva suntem în faţa muzeului Arthur Rimbaud, la Charleville-Mézières, departamentul Ardennes din Franţa (se înţelege de la sine că nimeni nu a simţit când am trecut dintr-o ţară în alta). Facem turul pieţii centrale, un minunat monument de arhitectură, după care vizităm casa în care a copilărit Arthur Rimbaud, actualmente muzeu & reşedinţă pentru poeţii invitaţi din toate colţurile lumii (de data aceasta, e vorba de un poet tibetan şi de traducătoarea lui în engleză). Ora petrecută la Maison des Ailleurs (un prim recital al poeţilor Francis Chenot, Marc Imberechts, Luc Del Cor, Nemesio Sanchez, Pierre Schroven, André Ughetto), urmată de cea de la mediateca Voyelles (cu Gabrielle Althen, Jasna Samic, Timotéo Sergoi, Béatrice Machet, Tucker Zimmerman şi subsemnatul – între paranteze fie spus, mă bucur să citesc anume la Vocale, poezia mea fiind una mai degrabă consonantică!), puse alături ca un binoclu, sunt chemate să ne pregătească pentru recitalul final, d’outre tombe, de la mormântul Poetului – punctul de orgă al festivalului. Nu şi punctul final, pentru că la întoarcere ne aşteaptă Marché de Poésie. Dar asta-i deja o altă poveste, cu Rimbaud negustorul… Or, pentru a întârzia despărţirea de Poet, recit acest poem, în versiunea franceză a lui Odile Serre:

et j’ai embrassé une poétique – tel le lépreux embrassé un jour par françois d’assise: de mes textes tombent – lambeaux en amande de chair vive pourrissante – les épithètes. là où la beauté m’a frappé un bleu s’est formé a mûri s’est mis à suppurer puis à percer. par la fissure comme à travers les planches de la palissade sans le vouloir j'ai vu les cabots me flairer grogner et claquant de la mâchoire se jeter sur les lambeaux de chair tout juste tombée en tristesse. j’ai lu tous les livres. j’ai marié ma poésie avec le premier venu. un mois n’a pas passé je suis allé lui demander des nouvelles de son mariage avec un étranger. plus tard vous saurez vous aussi: „elle de peur et de honte/ a répondu bien papa chéri” mais je n'ai pas eu le courage? le loisir? de poursuivre par un „ma petite fille si tout va bien/ où est passée ta chair?”, car des affaires plus urgentes me pressent. le matin et le soir je fais des bains de foule. je me défais trois fois de mon corps impur dans le lit de noces même de son corps de joie suprême. là où sont tombées naguère mes épithètes le tchernoziom s’est engraissé des chiens se sont gavés des orchidées fleurissent d’une part et d’autre de ma poétique, sentier étroit sur lequel je conduis mon corps par la main à la mort – afin qu’il ne se perde pas, qu’il n’ait pas peur – comme un frère mineur la première fois à sa première femme. lorsqu’en chemin je rencontre un troupeau de porcs, ils m’implorent: „envoie-nous en ton frère, que nous entrions en lui” „allez-vous-en!”

2. BruxELLEs versus BRussEL

Hotărât lucru, capitala Belgiei este o Doamnă – iar de ceva timp, chiar Prima Doamnă a UE! –, pe cât de distinsă, pe atât de democratică (citeşte – populară, adică de-a noastră, din popor!). Într-adevăr, odată revenit de la Antwerpen la BruxELLEs, în dimineaţa zile de 16 iunie, intrăm sub incidenţa lui Yin, aşa cum se şi cuvinte autorului lui Yin Time: recepţionera hotelului Beau Cité, şarmantă, este o primă rândunică ce anunţă [primă]vara noastră brabantă (de la Brabant; chit că s-ar potrivi mai degrabă „berbant”). Peste alte 15 minute, sunt deja în compania doamnei Marina Vazaca, de la ICR-Bruxelles, primitoarea gazdă a atelierului de traduce deschis chiar în casa Domniei Sale; nu peste mult timp, îşi fac apariţia şi cele două traducătoare, în portugheză (Maria Teresa Leitao) şi în italiană (Anita N. Bernacchia). Mărturisesc că sunt pur şi simplu copleşit de competenţa cu care dna Vazaca a pregătit „dosarul” poemului à traduire (“Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţase de o făce”), iar lucrul pe text – migălos, întârziind asupra celor mai neînsemnate detalii (deşi tocmai acestea fac deliciul poemului), y compris de ordin biografic, aplicat – mă face să cred că ceea ce se pierde din farmecul versiunii originale la transpunere într-o altă limbă (limbajul auctorial, puternic individualizat) poate fi totuşi recâştigat graţie empatiei dintre poet şi tălmaci (în acest sens, se spune că traducătorul unui romancier este robul acestuia, pe când traducătorul unui poet este chiar concurentul poetului – vezi şi opinia marelui Goethe care recunoştea că versiunea franceză a Faust-ului său, datorată lui Théophile Gautier, este net superioară originalului). Cele peste două ore trec „ca o clipă”, rodul lor însă se va vedea – sper – în timp: astfel convenim să publicăm un dialog pe marginea celor întâmplate, de dorit chiar în România literară, cu poemul meu în original secondat de versiunile portugheză şi italiană.

Duminica se merge pe ospeţe, iar Cătălina şi Robert Adam sunt nişte gazde desăvârşite – la scurt timp, ni se alătură şi Roxana Rizea (expert în domeniul afacerilor externe de la Parlamentul European); tustrei fac parte dintr-o generaţie şcolită în Occident, cu oarece experienţă de lucru în forurile europene, ceea ce face ca România să arate foarte bine în afară. De bună seamă, minţile constituie, de departe, cel mai întrebat produs de export al României (iar dacă mă gândesc bine, şi al Moldovei). Cum e o vizită privată, nu voi dezvălui conţinutul discuţiilor – pot spune doar atât: poftiţi la masa de prânz, peste o vreme ne-am pomenit în plin Banchet platonician…

Cine nu a fugit niciodată de la lecţii nu are cum să înţeleagă neaşteptata libertate a celui care, în plin program, reuşeşte să se sustragă de la cadenţa ritmică a acţiunilor prevăzute din timp (de alţii!). Ei bine, de la o luni am şters-o în Flandra, la Gand/Gent şi Bruges/Brugge, două bijuterii în piatră – pe cât de impunător şi oarecum solemn ca un oratoriu la orgă primul, pe-atât de lucrat în macrameu, de mână, cel de-al doilea, numit şi „Veneţia Nordului”. Să le vizitezi într-o singură zi înseamnă să te faci vinovat de două ori, în faţa fiecăruia dintre oraşe – dar să fii în Belgia şi să nu le vezi deloc, asta chiar nu se iartă! Scurt pe doi, ne-am lăsat picioarele la Gent şi Brugge; noroc că trenurile circulă până aproape de miezul nopţii şi avem cu ce ne întoarce la BruxELLEs (sau, de ce nu, BRussEL, dat fiindcă-n urechi îmi sună fragmente din cântecele Marelui Jacques [Brel], şi în mod special „Les Flamandes”).

Şi a fost noapte (în care au dormit şi paturile de sub noi), şi a fost zi în care urma să reintru în scenă, ba chiar – după cum aveam s-o aflu ceva mai târziu – să fiu de pocinog. Invitat să citesc la Librăria românească din BruxELLEs, EuropaNova, remarc dintr-o ochire câteva titluri scoase la Cartier, printre (încă) nu foarte numeroasele volume de la Humanitas, Polirom ş.a. Sunt mai mult cărţi de istorie, politologie, drept internaţional etc., iar prezenţa mea aici, în carne/carte şi oase e chemată probabil să compenseze oarecum lipsa beletristicii. Cum librăria este prevăzută şi cu o sală de conferinţe, ne instalăm comod cu toţii, dar curând se constată că nu mai ajung scaune – ceea ce înseamnă că va trebui să fiu cât mai succint atunci când se va ajunge la „Întrebări – Răspunsuri”. Remarc pentru a doua oară temeinica pregătire a moderatoarei, aceeaşi neobosită Marina Vazaca, care nu doar că face o introducere cvasi-exhaustivă la poezia mea, ci şi „îmi ridică mingea la fileu” – vorba vine – prin nişte întrebări pe care mi le-aş fi pus eu însumi (de genul: „Aţi afirmat o dată că veniţi dintr-o «zonă calamitată lingvistic». Cum v-aţi trăit condiţia de «sinistrat»? Cât anume din demna ei încăpăţânare v-a transmis bunica dvs. Emilia, a cărei amintire o cinstiţi atât de frumos în poemul care deschide volumul Arme grăitoare?” sau „Nu mai este o noutate pentru nimeni că sunteţi un poet dificil, că scrieţi o poezie bazată mult pe intertextualitate, pe jocuri nebuneşti de limbaj din toate registrele. Poezia dvs. este grea de sensuri şi trimiteri culturale, dar, de cele mai multe ori, la fel de grea de trăire sufletească. Cum funcţionează memoria dvs., cum se scurtcircuitează cele două componente ale sale, cultural şi afectiv? Când se aprinde scânteia, sunteţi «10x10» stăpân pe efectele exploziei?” sau, cea mai dificilă şi mai provocatoare din p.d.v. intelectual, „Vi se pare că există un specific moldovenesc în literatura română, de la Miron Costin şi Ion Neculce, trecând prin Creangă, Sadoveanu, chiar Aniţa Nandriş, până la Emil Brumaru şi dvs.?”). Mi-ar lua ceva timp şi mulţi pixeli să repet aici ce am răspuns – cei interesaţi vor putea citi interviul în România Literară. După care a urmat recitalul propriu-zis, după cum am aflat – primul în acea librărie (ca şi întâlnirea cu un scriitor român în viaţă, de altfel). Cum era şi firesc, dialogul cu publicul începe printr-o întrebare a Excelenţei Sale, dl ambasador al Republicii Moldova în Belgia, iar pentru mine un vechi prieten, Mihai Gribincea. Tirul continuă, astfel că organizatorii se văd nevoiţi să anunţe-n câteva rânduri: „Şi acum, ultima întrebare…”, pentru a-i face loc filmului Nuntă în Basarabia, programat după o scurtă pauză bien arrosé cu vin moldovenesc şi garnisită cu ghiveci ca la mama acasă. Profit de ocazie ca să pun la punct cu inimoasele administratoare ale acestui adevărat centru cultural românesc o posibilă colaborare dintre Librăriile Cartier şi librăria EuropaNova. La urma urmei, de ce să trimitem la BruxELLEs doar politicieni, care ne costă scump, când se poate expedia carte la pachet, cu 15 Euro coletul de maxi-taxi?!

Nimic mai pasionant ca întâlnirea dintre profesionişti – abia facem cunoştinţă cu Léo Beeckman, de la Administration générale de la Culture, Direction du Livre, iarăşi din pasa lui Robert Adam, că am şi intrat în miezul problemei: programe de sprijin a traducerilor din autori belgieni, târguri de carte, piaţa de difuzare etc., etc. Din vorbă-n vorbă, ajungem la Grégoire Polet, al cărui roman Leurs vies éclatantes, intrat pe lista scurtă a Premiului Goncourt în 2007, era cât pe ce să-l achiziţionăm de la Gallimard (ni l-a suflat o altă casă de editură, de sub nas, şi… nu l-a mai scos nici astăzi!). La auzul acestui nume, Léo Beeckman sare de pe scaun: „Mais c’est un auteur belge!” şi-mi recomandă un alt roman, tocmai scos la Gallimard (nu-i spun titlul, pentru a nu le da idei colegilor mei editori), totodată dăruindu-mi Petit éloge de la gourmandise, al aceluiaşi Grégoire Polet, scoasă în colecţia Poche. Bref, sunt copleşit!

Dar va trebui să ajungem la Parlamentul European, în seara aceleaşi zile de 20 iunie, unde s-a ţinut o şedinţă deschisă: „Moldova 200 years after: Creating a common future” (raportori: Sir Graham Watson, Prof. Andrei Eşanu, Robert Adam, Eugen Caras, Rémi Duflot, Olga Shumylo-Tapiola; moderator – Ioan Mircea Paşcu), pentru a încheia partea a doua a periplului belgian pe o notă majoră. Şi din nou Jacques Brel (de la Brussel!): „Mon plat pays” – acum pe direcţia Sud, spre Namur, în Wallonie.