Emilian Galaicu-Păun

Exact ca-n Scripturi (celui ce are i se mai dă pe deasupra), într-un oraș ca Pecs – având de toate și o istorie bimilenară în spate! – nu vii să-ți cauți o temă de scris; o cari cu tine de-acasă, pe post de bagaj intelectual, după ce vei fi purtat-o prin alte orașe, pe alte meridiane, lepădându-te de ea ori de câte ori ți se părea de nerealizat și totuși nelăsând-o din mâini, și nici îndurându-te să i-o pasezi altcuiva – așa cum, pe vremuri, Pușkin i-a pus în brațe lui Gogol ideea Revizorului –, mai în temă, pentru ca, odată ajuns în capitala culturală a Ungariei, dar și a Europei – din 2010, să înmulțești talanții.

Obsesia ta, pentru care nu ai un nume, ci doar un sentiment amintind curgerea pe sub un pod de pe care tocmai s-a aruncat cineva în valuri, te-a adus într-o localitate parcă ieșit din gura sobei, după cum o atestă și numele acesteia – ah! farmecul discret al bilingvismului armonios – transcris cu chirilice, Печь. (Sună a predestinare, puse cap la cap, numele autorului – de la Емеля poveștilor rusești citire – și cel al urbei, iar ca totul să se întâmple la cub, perioada sejurului trebuia să coincidă cu luna lui cuptor!...) Nici nu obsesie, chemarea irezistibilă de a lega toate întâmplările vieții, până în cele mai mici amănunte, de mersul lumii; pornirea firească de a căuta potriviri (Baudelaire ar fi spus: Corespondențe) acolo unde hazardul a dat de câteva ori la rând 6 : 6 (sau 1 :1); starea de pânda continuă premergătoare facerii care, dacă nu-i suficient de susținută (ca și pauza teatrală) se prea poate să sperie prada, iar dacă ține prea mult, riscă să dea-n la docle farniente. Și atunci apelezi la o călăuză, nu neapărat la una în carne și oase sau – în cazul în care aceasta nu mai este printre cei vii – la una în oale și ulcele; o frază poate ține loc de Înainte-Mergător, fie și aceasta: „Poezia poate fi (…) o sticlă cu mesaj, lansată cu convingerea – desigur nu întotdeauna plină de speranță – că ar putea fi azvârlită, cândva, undeva, la țărm, la un țărm al inimii, poate…” (Paul Celan, Corespondență).

Călătoriile (y)inițiatice se decid în ceruri și se înfăptuiesc pe pământ. Cum deosebești o călătorie (y)inițiatică de o ordinară călătorie de plăcere? Nimic mai simplu – în primul caz ești chemat, în cel de-al doilea tu însuți decizi când și unde să pleci. Oricât de diferite s-ar arăta la prima vedere, orașele în care ai ajuns – chemat sau din propria pornire – sunt de două feluri: feminine și masculine. (Numele lor, de orice gen ar fi el, nu joacă nici un rol în acest sens.) Cele feminine se cunosc după apa curgătoare – de dorit navigabilă! – ce le străbate, de regulă prin centru, parcă despicându-le în două ca pe-un soi de… petra genetrix (las cititorului plăcerea de a întoarce pe toate părțile comparația).

Prezența apei – repet: curgătoare! – face niște metropole ca Moscova, Paris, Londra, Budapesta ș.a. să se simtă în elementul lor. Sunt orașe-iubite, orașe-metrese, orașe-regine, orașe-curtezane etc. (Nu-i mai puțin adevărat că și Antwerpenul e situat pe malul drept al unui râu, Escaut, care râu funcționează pe post de șliț descheiat, ceea ce-i confirmă caracterul eminamente masculin – este suficient să vizitezi cartierul roșu al burgului, în rada vechiului port.) Din contră, cele masculine își dau pe față caracterul arid, lăsându-se traversate cel mult de o cale ferată, implacabilă ca un fermoar tras în sus, după ce s-a consumat actul, loc de două ori neliniștitor: pentru cei care pleacă și nu știu ce-i așteaptă pe drum, și pentru cei care (se) așteaptă (la ce-i mai rău) din partea celor care tocmai sosesc (ce groază metafizică se citește în versurile poetului: „și cum vin cu drum de fier…”). De prisos să mai spui că preferi, de departe, orașele-yin, chit că locuiești de-aproape o viață într-o urbe-yang „cu un nume de parcă tragi apa în timp ce te Ch(iș-/in)ău…”. Or, într-un oraș-metresă Paul Celan s-a aruncat în Sena, pe de podul Mirabeau, devenind astfel Senator pe moarte după Ilarie Voronca (1946) și înaintea lui Gherasim Luca (1993), într-un întunecat aprilie 1970. Iar într-o urbe „cu drum de fier” Jozsef Attila s-a aruncat sub tren, în seara lui 3 decembrie 1937…

Chiar dacă nici un poet maghiar nu a vestit – în versuri ocazionale, dar care să rămână în istoria literelor europene asemenea poemului lui Jozsef Attila, Urare de bun venit lui Thomas Mann – sosirea ta la Budapesta, te-ai bucurat de întâmpinarea călduroasă a lui Mehes Karoly, el însuși poet & romancier, membru al Parlamentului Cultural European, și totodată curatorul Writer in Residence Iroprogram, Pecs. De la gara Keleti până la Pecs, pe-o autostradă netedă ca oglinda, Karoly pilotează cu stânga, în timp ce dreapta și-o folosește pentru a se face înțeles prin gesturi, acolo unde bruma sa de rusă nu e suficientă (la rândul tău, treci de la rusă – singura limbă „de intersecție” între voi doi, moștenirea „de neuitat” a lagărului socialist – la franceză sau română, în funcție de cuvântul potrivit/le mot juste ce-ti vine primul pe limbă).
(va urma)

* * * * * * *
THOMAS MANN ÜDVÖZLÉSE

Mint gyermek, aki már pihenni vágyik
és el is jutott a nyugalmas ágyig
még megkérlel, hogy: „Ne menj el, mesélj” -
(igy nem szökik rá hirtelen az éj)
s mig kis szive nagyon szorongva dobban,
tán ő se tudja, mit is kiván jobban,
a mesét-e, vagy azt, hogy ott legyél:
igy kérünk: Ülj le közénk és mesélj.
Mondd el, mit szoktál, bár mi nem feledjük,
mesélj arról, hogy itt vagy velünk együtt
s együtt vagyunk veled mindannyian,
kinek emberhez méltó gondja van.
Te jól tudod, a költő sose lódit:
az igazat mondd, ne csak a valódit,
a fényt, amelytől világlik agyunk,
hisz egymás nélkül sötétben vagyunk.
Ahogy Hans Castorp madame Chauchat testén,
hadd lássunk át magunkon itt ez estén.
Párnás szavadon át nem üt a zaj -
mesélj arról, mi a szép, mi a baj,
emelvén szivünk a gyásztól a vágyig.
Most temettük el szegény Kosztolányit
s az emberségen, mint rajta a rák,
nem egy szörny-állam iszonyata rág
s mi borzadozva kérdezzük, mi lesz még,
honnan uszulnak ránk uj ordas eszmék,
fő-e uj méreg, mely közénk hatol -
meddig lesz hely, hol fölolvashatol?...
Arról van szó, ha te szólsz, ne lohadjunk,
de mi férfiak férfiak maradjunk
és nők a nők - szabadok, kedvesek
- s mind ember, mert az egyre kevesebb...
Foglalj helyet. Kezdd el a mesét szépen.
Mi hallgatunk és lesz, aki csak éppen
néz téged, mert örül, hogy lát ma itt
fehérek közt egy európait.
1937. január eleje

Urare de bun venit lui Thomas Mann

Precum copilul tânjind după tihnă,
ajuns deja lângă patul de-odihnă
te mai roagă: „Rămâi, spune-o poveste” –
(să nu-l prindă noaptea brusc, fără veste)
şi-n timp ce inimioara-i bate-agitată
nu ştie nici el de-i mai înfocată
pofta de basm ori de a-i fi aproape:
te rugăm: Stai cu noi, zi-ne de toate,
străvechea poveste, nicicând uitată,
spune-ne că eşti cu noi laolaltă
şi suntem cu tine-mpreună toţi cei
ce au gânduri demne de om, idei.
Ştii, poetul nu minte pentru nimic:
zi-ne adevărul, nu doar ce-i veridic,
lumina de care scapără mintea,
căci singuri rătăcim în noaptea grea.
Precum prin madam Chauchat Hans Castorp,
azi să străvedem şi noi prin propriul corp.
Glasu-ţi calm nu trădează tărăboiul –
frumosul povesteşte-l, zi-ne şi baiul,
înalţă-ne din doliu la dorinţă.
Ca-n Kosztolányi, trecut în nefiinţă,
cancer groaznic roade-n umanitate
în prea destule monstruoase state,
iar noi întrebăm năuci: ce urmează,
de unde-s noile idei ce lezează,
se fierb otrăvuri noi pentru-a ne-nvrăjbi –
cât timp vom mai avea un loc pentru-a citi?...
Să nu ne-nmuiem când tu ridici glasul,
să rămână bărbat drept bărbatul
şi femeie femeia – liberi, senini –
şi oameni toţi, căci ei sunt tot mai puţini...
Ia loc. Începe-ţi povestea pe-ndelete.
Noi te-ascultăm; fi-vor şi din cei ce te
vor admira numai pentru că pot vedea
printre albi un european sadea.

1937, începutul lui ianuarie
(traducere în română de Kocsis Francisko)

3. Namur, mon amour

Preţ de 3 zile, între 21-24 iunie, Namur devine capitala europeană a Poeziei – nici că se putea altfel, urbea de pe Meuse fiind oraşul natal al marelui Henri Michaux, dar şi locul unde Charles Baudelaire, venit să-l întâlnească pe pictorul de geniu, şi el născut la Namur, Félicien Rops, care-i va ilustra Florile răului, îşi pierde cunoştinţa în biserica Saint-Loup. (La nici 100 de km, un alt poète maudit, Arthur Rimbaud, avea să vadă lumina zilei la Charleville, pe 20 octombrie 1854, ca peste exact 37 de ani, să-şi afle tot acolo odihna de veci, în noiembrie 1891.) Noblesse oblige, nici mai mult nici mai puţin un membru titular al Académie Royale de Langue et de la Littérature française de Belgique în persoană, poetul Eric Brogniet, prezidează lucrările celui de al 9-lea Festival International et Marché de Poésie Wallonie-Bruxelles.

În drum spre Maison de la Poésie, la doar câteva sute de metri de Hotel Flandre unde suntem cazaţi, afişele anunţând marele eveniment ne întâmpină la tot pasul, ca şi cum un oraş întreg nu trăieşte decât pentru a găzdui anual festivalul de poezie. Nu-i nevoie de un ghid special, paşii se îndreaptă singuri într-acolo – adevărat, pe urmele altor paşi, numeroşi. Pe zidul din faţa Maison de la Poésie sunt afişate fotografiile poeţilor invitaţi, fiecare însoţită de câte un poem auctorial, pe post de CV. În scurt timp însă, numărul autorilor în carne şi oase prezenţi la faţa locului îl depăşeşte pe cel al „puşilor la zid”, iar primele strângeri de mâna pecetluiesc începutul festinului. Peste alte 15 min, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea – ceea ce înseamnă că-i musai să ne şi ascultăm, nu numai să ne vorbim. Organizatorii au inspirata idee să iniţieze maratonul poetic de 3 zile într-un Soup Shop, unde citesc Pierre Schroven, Jean-François Laurent, Luc Del Cor, André Ughetto, Timotéo Sergoi şi Louise Dupré, în timp ce în sala de mese mai multă lume ia masa de prânz. Remarc din prima câteva voci distincte, iar la sfârşitul lecturii îi cer lui Pierre Schroven un poem care mi-a plăcut în mod deosebit – iată-l:

„J’aime regarder la photo de l’êtres que je n’ai pas encore été
Je mesure ainsi le chemin qu’il me reste à parcurir
Por ne pas devenir celui que les autres veulent que je sois!”

(Şi dacă tot suntem într-un Soup Shop, iau şi eu un potage aux pointes d’asperges – adevărat, după ce lecturile iau sfârşit, nu atât de foame, cât pentru atmosfera convivială ce domneşte aici.)

Până la 14.30, când Maxime Guidot-Dejoux îşi prezintă spectacolul Ta peau ici în Place du Marché aux Légumes, avem suficient timp să aruncăm o privire iscoditoare în interiorul bisericii Saint-Loup, de parcă sufletul lui Baudelaire s-ar mai afla acolo. Dar iată că recitalul începe, în plină stradă, iar lumea formează o aură de priviri în jurul lui Maxime, pur şi simplu transfigurat. Şi cum viaţa intervine în artă acolo unde te aştepţi mai puţin, atunci când comediantul francez exclamă: „Théogène/ Tu te rappelles/ Quand on avait douze ans…”, un căţel roşcat îi răspunde zgomotos, ca şi cum anume lui i s-ar fi adresat versurile: „La poésie est dans ta mémoire/ Du présent// Dans ta peau/ ici// Dans ta peau ici”. Urmează un alt desant poetic – Rufo Quintavalle, Timotéo Sergoi, Alex Susanna, Nemesio Sanchez ş.a., prilej pentru mine de a mă mai pricopsi cu un alt poem, al lui Timotéo Sergoi de data asta, extras din volumul Le Tour du monde est large comme tes hanches, din care citez doar primele 3 versuri:

„Je rêve d’un thêatre fait des jambes de femmes
Pour seul décor
Pour seuls acteurs, pour seul texte et pour seuls auteurs (…)”

De-acum încolo, lecturile se vor ţine lanţ, la Resto-bar Le Christie’s (Gabrielle Althen, Luc Del Cor, Louise Dupré, Beatrice Machet, André Ughetto ş.a.), apoi la Librairie Point Virgule, unde-mi vine şi mie rândul să intru în scenă, după ce-i ascult pe Francis Chenot, Jasna Samic, Marc Imberechts, Nemesio Sanchez şi Erik Spinoy. Ploaia care trage o cortină de apă pe finalul recitalului meu ne mai ţine în librărie vreo jumătate de oră, ca pentru a prefaţa… croaziera pe Meuse, în bateau-mouche, de a doua zi, 22 iunie.

Este chiar pour la bonne bouche-ul francez, anunţat în titlu, această descindere-n bateu ivre (de joie!) la Charleville, baştina lui Arthur Rimbaud. Am mai fost în astfel de croaziere literare, prin delta Dunării, în cadrul festivalului Ars Amandi, şi el o creaţie a ICR-ului, totuşi nimănui din organizatori nu-i venise ideea de a umple timpul cu recitaluri poetice. Or, coborând pe Meuse, la fiecare ecluză am fost poftiţi în faţă, rând pe rând, să spunem poezii – ritual menit să transforme, au fur et à mesure, croaziera în pelerinaj. La Dinant, schimbăm bateau-mouche-ul pe 2 autocare, şi asta deoarece pe lângă poeţii invitaţi s-a înscris mai multă lume să ne însoţească, plătind 40 de Euro de căciulă pentru onoarea de a se afla în compania unor poeţi. Într-o oră şi ceva suntem în faţa muzeului Arthur Rimbaud, la Charleville-Mézières, departamentul Ardennes din Franţa (se înţelege de la sine că nimeni nu a simţit când am trecut dintr-o ţară în alta). Facem turul pieţii centrale, un minunat monument de arhitectură, după care vizităm casa în care a copilărit Arthur Rimbaud, actualmente muzeu & reşedinţă pentru poeţii invitaţi din toate colţurile lumii (de data aceasta, e vorba de un poet tibetan şi de traducătoarea lui în engleză). Ora petrecută la Maison des Ailleurs (un prim recital al poeţilor Francis Chenot, Marc Imberechts, Luc Del Cor, Nemesio Sanchez, Pierre Schroven, André Ughetto), urmată de cea de la mediateca Voyelles (cu Gabrielle Althen, Jasna Samic, Timotéo Sergoi, Béatrice Machet, Tucker Zimmerman şi subsemnatul – între paranteze fie spus, mă bucur să citesc anume la Vocale, poezia mea fiind una mai degrabă consonantică!), puse alături ca un binoclu, sunt chemate să ne pregătească pentru recitalul final, d’outre tombe, de la mormântul Poetului – punctul de orgă al festivalului. Nu şi punctul final, pentru că la întoarcere ne aşteaptă Marché de Poésie. Dar asta-i deja o altă poveste, cu Rimbaud negustorul… Or, pentru a întârzia despărţirea de Poet, recit acest poem, în versiunea franceză a lui Odile Serre:

et j’ai embrassé une poétique – tel le lépreux embrassé un jour par françois d’assise: de mes textes tombent – lambeaux en amande de chair vive pourrissante – les épithètes. là où la beauté m’a frappé un bleu s’est formé a mûri s’est mis à suppurer puis à percer. par la fissure comme à travers les planches de la palissade sans le vouloir j'ai vu les cabots me flairer grogner et claquant de la mâchoire se jeter sur les lambeaux de chair tout juste tombée en tristesse. j’ai lu tous les livres. j’ai marié ma poésie avec le premier venu. un mois n’a pas passé je suis allé lui demander des nouvelles de son mariage avec un étranger. plus tard vous saurez vous aussi: „elle de peur et de honte/ a répondu bien papa chéri” mais je n'ai pas eu le courage? le loisir? de poursuivre par un „ma petite fille si tout va bien/ où est passée ta chair?”, car des affaires plus urgentes me pressent. le matin et le soir je fais des bains de foule. je me défais trois fois de mon corps impur dans le lit de noces même de son corps de joie suprême. là où sont tombées naguère mes épithètes le tchernoziom s’est engraissé des chiens se sont gavés des orchidées fleurissent d’une part et d’autre de ma poétique, sentier étroit sur lequel je conduis mon corps par la main à la mort – afin qu’il ne se perde pas, qu’il n’ait pas peur – comme un frère mineur la première fois à sa première femme. lorsqu’en chemin je rencontre un troupeau de porcs, ils m’implorent: „envoie-nous en ton frère, que nous entrions en lui” „allez-vous-en!”