Emilian Galaicu-Păun

2. BruxELLEs versus BRussEL

Hotărât lucru, capitala Belgiei este o Doamnă – iar de ceva timp, chiar Prima Doamnă a UE! –, pe cât de distinsă, pe atât de democratică (citeşte – populară, adică de-a noastră, din popor!). Într-adevăr, odată revenit de la Antwerpen la BruxELLEs, în dimineaţa zile de 16 iunie, intrăm sub incidenţa lui Yin, aşa cum se şi cuvinte autorului lui Yin Time: recepţionera hotelului Beau Cité, şarmantă, este o primă rândunică ce anunţă [primă]vara noastră brabantă (de la Brabant; chit că s-ar potrivi mai degrabă „berbant”). Peste alte 15 minute, sunt deja în compania doamnei Marina Vazaca, de la ICR-Bruxelles, primitoarea gazdă a atelierului de traduce deschis chiar în casa Domniei Sale; nu peste mult timp, îşi fac apariţia şi cele două traducătoare, în portugheză (Maria Teresa Leitao) şi în italiană (Anita N. Bernacchia). Mărturisesc că sunt pur şi simplu copleşit de competenţa cu care dna Vazaca a pregătit „dosarul” poemului à traduire (“Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţase de o făce”), iar lucrul pe text – migălos, întârziind asupra celor mai neînsemnate detalii (deşi tocmai acestea fac deliciul poemului), y compris de ordin biografic, aplicat – mă face să cred că ceea ce se pierde din farmecul versiunii originale la transpunere într-o altă limbă (limbajul auctorial, puternic individualizat) poate fi totuşi recâştigat graţie empatiei dintre poet şi tălmaci (în acest sens, se spune că traducătorul unui romancier este robul acestuia, pe când traducătorul unui poet este chiar concurentul poetului – vezi şi opinia marelui Goethe care recunoştea că versiunea franceză a Faust-ului său, datorată lui Théophile Gautier, este net superioară originalului). Cele peste două ore trec „ca o clipă”, rodul lor însă se va vedea – sper – în timp: astfel convenim să publicăm un dialog pe marginea celor întâmplate, de dorit chiar în România literară, cu poemul meu în original secondat de versiunile portugheză şi italiană.

Duminica se merge pe ospeţe, iar Cătălina şi Robert Adam sunt nişte gazde desăvârşite – la scurt timp, ni se alătură şi Roxana Rizea (expert în domeniul afacerilor externe de la Parlamentul European); tustrei fac parte dintr-o generaţie şcolită în Occident, cu oarece experienţă de lucru în forurile europene, ceea ce face ca România să arate foarte bine în afară. De bună seamă, minţile constituie, de departe, cel mai întrebat produs de export al României (iar dacă mă gândesc bine, şi al Moldovei). Cum e o vizită privată, nu voi dezvălui conţinutul discuţiilor – pot spune doar atât: poftiţi la masa de prânz, peste o vreme ne-am pomenit în plin Banchet platonician…

Cine nu a fugit niciodată de la lecţii nu are cum să înţeleagă neaşteptata libertate a celui care, în plin program, reuşeşte să se sustragă de la cadenţa ritmică a acţiunilor prevăzute din timp (de alţii!). Ei bine, de la o luni am şters-o în Flandra, la Gand/Gent şi Bruges/Brugge, două bijuterii în piatră – pe cât de impunător şi oarecum solemn ca un oratoriu la orgă primul, pe-atât de lucrat în macrameu, de mână, cel de-al doilea, numit şi „Veneţia Nordului”. Să le vizitezi într-o singură zi înseamnă să te faci vinovat de două ori, în faţa fiecăruia dintre oraşe – dar să fii în Belgia şi să nu le vezi deloc, asta chiar nu se iartă! Scurt pe doi, ne-am lăsat picioarele la Gent şi Brugge; noroc că trenurile circulă până aproape de miezul nopţii şi avem cu ce ne întoarce la BruxELLEs (sau, de ce nu, BRussEL, dat fiindcă-n urechi îmi sună fragmente din cântecele Marelui Jacques [Brel], şi în mod special „Les Flamandes”).

Şi a fost noapte (în care au dormit şi paturile de sub noi), şi a fost zi în care urma să reintru în scenă, ba chiar – după cum aveam s-o aflu ceva mai târziu – să fiu de pocinog. Invitat să citesc la Librăria românească din BruxELLEs, EuropaNova, remarc dintr-o ochire câteva titluri scoase la Cartier, printre (încă) nu foarte numeroasele volume de la Humanitas, Polirom ş.a. Sunt mai mult cărţi de istorie, politologie, drept internaţional etc., iar prezenţa mea aici, în carne/carte şi oase e chemată probabil să compenseze oarecum lipsa beletristicii. Cum librăria este prevăzută şi cu o sală de conferinţe, ne instalăm comod cu toţii, dar curând se constată că nu mai ajung scaune – ceea ce înseamnă că va trebui să fiu cât mai succint atunci când se va ajunge la „Întrebări – Răspunsuri”. Remarc pentru a doua oară temeinica pregătire a moderatoarei, aceeaşi neobosită Marina Vazaca, care nu doar că face o introducere cvasi-exhaustivă la poezia mea, ci şi „îmi ridică mingea la fileu” – vorba vine – prin nişte întrebări pe care mi le-aş fi pus eu însumi (de genul: „Aţi afirmat o dată că veniţi dintr-o «zonă calamitată lingvistic». Cum v-aţi trăit condiţia de «sinistrat»? Cât anume din demna ei încăpăţânare v-a transmis bunica dvs. Emilia, a cărei amintire o cinstiţi atât de frumos în poemul care deschide volumul Arme grăitoare?” sau „Nu mai este o noutate pentru nimeni că sunteţi un poet dificil, că scrieţi o poezie bazată mult pe intertextualitate, pe jocuri nebuneşti de limbaj din toate registrele. Poezia dvs. este grea de sensuri şi trimiteri culturale, dar, de cele mai multe ori, la fel de grea de trăire sufletească. Cum funcţionează memoria dvs., cum se scurtcircuitează cele două componente ale sale, cultural şi afectiv? Când se aprinde scânteia, sunteţi «10x10» stăpân pe efectele exploziei?” sau, cea mai dificilă şi mai provocatoare din p.d.v. intelectual, „Vi se pare că există un specific moldovenesc în literatura română, de la Miron Costin şi Ion Neculce, trecând prin Creangă, Sadoveanu, chiar Aniţa Nandriş, până la Emil Brumaru şi dvs.?”). Mi-ar lua ceva timp şi mulţi pixeli să repet aici ce am răspuns – cei interesaţi vor putea citi interviul în România Literară. După care a urmat recitalul propriu-zis, după cum am aflat – primul în acea librărie (ca şi întâlnirea cu un scriitor român în viaţă, de altfel). Cum era şi firesc, dialogul cu publicul începe printr-o întrebare a Excelenţei Sale, dl ambasador al Republicii Moldova în Belgia, iar pentru mine un vechi prieten, Mihai Gribincea. Tirul continuă, astfel că organizatorii se văd nevoiţi să anunţe-n câteva rânduri: „Şi acum, ultima întrebare…”, pentru a-i face loc filmului Nuntă în Basarabia, programat după o scurtă pauză bien arrosé cu vin moldovenesc şi garnisită cu ghiveci ca la mama acasă. Profit de ocazie ca să pun la punct cu inimoasele administratoare ale acestui adevărat centru cultural românesc o posibilă colaborare dintre Librăriile Cartier şi librăria EuropaNova. La urma urmei, de ce să trimitem la BruxELLEs doar politicieni, care ne costă scump, când se poate expedia carte la pachet, cu 15 Euro coletul de maxi-taxi?!

Nimic mai pasionant ca întâlnirea dintre profesionişti – abia facem cunoştinţă cu Léo Beeckman, de la Administration générale de la Culture, Direction du Livre, iarăşi din pasa lui Robert Adam, că am şi intrat în miezul problemei: programe de sprijin a traducerilor din autori belgieni, târguri de carte, piaţa de difuzare etc., etc. Din vorbă-n vorbă, ajungem la Grégoire Polet, al cărui roman Leurs vies éclatantes, intrat pe lista scurtă a Premiului Goncourt în 2007, era cât pe ce să-l achiziţionăm de la Gallimard (ni l-a suflat o altă casă de editură, de sub nas, şi… nu l-a mai scos nici astăzi!). La auzul acestui nume, Léo Beeckman sare de pe scaun: „Mais c’est un auteur belge!” şi-mi recomandă un alt roman, tocmai scos la Gallimard (nu-i spun titlul, pentru a nu le da idei colegilor mei editori), totodată dăruindu-mi Petit éloge de la gourmandise, al aceluiaşi Grégoire Polet, scoasă în colecţia Poche. Bref, sunt copleşit!

Dar va trebui să ajungem la Parlamentul European, în seara aceleaşi zile de 20 iunie, unde s-a ţinut o şedinţă deschisă: „Moldova 200 years after: Creating a common future” (raportori: Sir Graham Watson, Prof. Andrei Eşanu, Robert Adam, Eugen Caras, Rémi Duflot, Olga Shumylo-Tapiola; moderator – Ioan Mircea Paşcu), pentru a încheia partea a doua a periplului belgian pe o notă majoră. Şi din nou Jacques Brel (de la Brussel!): „Mon plat pays” – acum pe direcţia Sud, spre Namur, în Wallonie.

Orice călătorie ca lumea se întâmplă de două ori, întâi în timp real, pe măsura înaintării în spaţiu, şi apoi în timp regăsit, odată cu evocarea aducerilor aminte. De neuitat, sejurul belgian dintre 14 şi 24 iunie, pe care în forul meu interior l-am numit – într-o bună tradiţie de cândva – „decada literaturii em.g(a)-p(iste) în ţara trilingvismului armonios” (sper ca ironia mi se citeşte printre rânduri, şi asta deoarece: 1. din fericire, nu am fost singurul participant la cele două festivaluri, de la Antwerpen şi de la Namur, şi 2. nici Belgia nu-i chiar un trifoi cu patru foi, relaţiile dintre flamanzi şi valoni lăsând de dorit). Cum însă „un drum de zece mii de li/ de sub picioare începe” (Dao De Jing), se cuvine de spus că primul pas l-a făcut ICR-ul, în persoana dlui Robert Adam, director ICR-Bruxelles, graţie căruia această călătorie a fost posibilă.

1. Felix Antwerpen

Abia debarcat la Bruxelles, Cătălin Doru Hrişcă ne ia cu maşina şi, după o scurtă escală în faţa ICR-Bruxelles, iată-ne în drum spre Anvers/Antwerpen (mai curând Antwerpen, dată fiind partea flamandă a Belgiei), nici mai mult nici mai puţin cel de-al doilea port european, dar şi – nota bene! – oraşul natal al marelui Rubens. Suntem cazaţi chiar la hotelul Rubens, din buricul târgului, iar din geamul nostru se vede turnul catedralei – în formă de ţurţur răsturnat – din piaţa centrală a oraşului. Nu rezistăm ispitei şi, după nici 15 minute, îngroşăm deja rândurile turiştilor care profită de ziua cu mult soare pentru a nu rata întâlnirea cu istoria scrisă în piatră. Nu pur şi simplu scrisă, ci şi datată – cât vezi cu ochii, case de pe la 1500, 1600 purtându-şi în frunte, cu mândrie legitimă, anul naşterii, şi, ca şi cum s-ar amesteca vreo nepoată printre bunici şi mătuşi, câte-o clădire de pe la 1700 strălucind de prospeţime în razele soarelui nordic. Tot bătând la pas caldarâmul, observ din mers că evenimentul pentru care am venit – Felix Poetry Festival – este bine prezent pe panourile publicitare, iar numele noastre, ale celor 27 de scriitori invitaţi din 10 ţări, sunt scoase la vedere ca şi cum am fi nişte staruri rock. Abia dacă am zis asta, că iată-ne în faţa afişului cu Leonard Cohen, care – s-ar crede – ne face concurenţă neloială. (Pe dracu! Dar despre asta ceva mai jos, după ce ne-am adunat pe tălpi numărul de kilometri necesari pentru a putea spune că ai văzut la pas un oraş…) De jur împrejur, clădiri crenelate transformă urbea într-un imens tort de sărbătoare glazurat în cele mai neverosimile culori – doar gândul (subversiv!) că aici se trăieşte (şi munceşte!) zi de zi, anul împrejur, îţi dă frisoane. De bună seamă, civilizaţia înseamnă continuitate; iar cineva crescut (grădiniţa – şcoala – universitatea etc., etc.) în tradiţia Internaţionalei comuniste („…мы старый мир разрушим/ до основания а затем/ мы наш мы новый мир построим/ кто был ничем тот станет всем”) va rămâne marcat anume de structura în palimpsest a burgurilor flamande (pluralul trădează faptul că, pe lângă programul festivalier, foarte strâns, am reuşit să smulgem o zi pentru a vedea Gent şi Brugge – dar despre asta într-un alt episod). Şi aşa, şi tot aşa, partea „excursionistă” a călătoriei s-a desfăşurat cu încetinitorul până în pragul nopţii, lăsând loc pentru a doua zi dimineaţa intrării în festival.

Primul om cu care dau ochii la micul dejun e chiar traducătorul meu în flamandă şi franceză, poetul Jan Mysjkin – un belgian stabilit la Paris, după nişte ani petrecuţi la Bucureşti –, pe care l-am cunoscut în toamna lui 2007, la Maratonul Poeţilor de la Sibiu, unde domnia sa a avut o prestaţie memorabilă. Pe post de gazdă, chit că vremelnică, Jan ne scoate într-o mică excursie – e adevărat, păşim pe urmele noastre de ieri, doar că acum toată frumuseţea locului văzută cu ochii ne intră şi prin urechi, graţie ghidului. În mai puţin de jumătate de oră ajungem la ceea ce s-ar numi departamentul Cultură al municipiului Antwerpen – o instituţie care a reuşit să transforme burgul îmburghezit de secole până la opulenţă într-o urbe modernă conectată prin toţi porii la cultura universală. Dintre toate realizările – festivaluri, concerte, târguri de carte etc., etc. – cel mai mult mă impresionează felul în care poezia este invitată în stradă: versuri scrise pe faţadele unor case, un poem întreb sub formă de arbore desfăcându-şi braţele-stihuri pe peretele unei clădiri din imediata apropiere a casei-muzei Rubens, recitaluri ale autorilor în vogă în pieţele publice ş.a.m.d. Mai mult decât atât, departamentul îşi plăteşte poeţii ca să reprezinte – rând pe rând – oraşul, iar versurile produse de aceşti „bursieri municipali” devin apoi un bun public: har Domnului, cel de-al doilea port european numai de spaţiu nu duce lipsă! Altminteri, până şi Muzeul Literaturii Flamande, găzduit în aceeaşi clădire, este mai degrabă unul interactiv şi nu aduce câtuşi de puţin a naftalină!

Ieşiţi pe chei, ne îndreptăm la pas către turnul modern din vechiul port, nu atât spre a vizita Muzeul de Artă Contemporană, care nu duce lipsă de turişti, cât pentru a contempla panorama oraşului – graţie unor imense geamuri de sticlă vălurată din podea până în tavan, de la fiecare nivel se deschide o cu totul altă perspectivă, astfel că ajungând pe terasa de sus, se cheamă că ai şi făcut înconjurul Antwerpenului de câteva ori. Ni se alătură Werner Lambersy, poet de expresie franceză născut la Anvers (se pronunţă aproape ca şi: „un vers” în franceză) în 1941, la rându-i un excelent ghid şi povestitor. Reţin imediat, răsfoindu-i antologia personală L’éternité est un battement de cils, Actes Sud, 2004, pe care o primesc în dar, acest vers memorabil, pe care-l iau cu mine mai departe pe post de compas: „Ecrire, c’est metre un horizon devant les mots”. De la înălţimea turnului, de care-ţi dai seama abia ajuns sus de tot, Jan Mysjkin ne arată clădirea în care vom citi deseară – este o uzină dezafectată transformată în centru cultural. Nu se putea un local mai bun pentru ce avea să se întâmple!

Şi a fost seara recitalului, într-o sală plină până la refuz, unde fiecare poet invitat a avut 15 minute la dispoziţie să-şi dea măsura talentului de… recitator. Nu înţeleg o boabă flamanda, dar după felul cum reacţionează sala îmi dau seama că se produc realmente cei mai buni autori ai momentului – carevasăzică „untul” şi „cultura” (vă mai amintiţi celebra întrebare a lui Adenauer, adresată nemţilor imediat după război: „Unt sau cultură?”) fac casă bună, cu condiţia să existe din prisosinţă primul pe pâinea cea de toate zilele. Când îmi vine rândul – între timp echipa ICR-ului, venită in corpore de la Bruxelles să mă susţină, a şi instalat bannerul instituţiei –, spectatorii sunt suficient de încălziţi pentru a asculta poeme în română, cea ce se şi întâmplă – cu brio, de-ar fi să judec după aplauze! –, lectura în original fiind dublată de Jan Mysjkin care citeşte versiunea flamandă a textelor mele. Revenit la locul meu de spectator din sala ce continuă să se umple, în ciuda campionatului mondial la fotbal, Robert Adam îmi şopteşte că naţionala Franţei tocmai a înscris cel de-al doilea gol.

(va urma)

_{* * * * *}

van hersenen naar geslacht loopt de wervelkolom, een fietsketting om van versnelling te veranderen, mijn lieveling.
fietslijn begeerte. de afgewogen
beweging van haar sturende hand – terwijl we het beest
met twee ruggen vormen –, waarbij ik nu eens nauwelijks haar wervels aanraak dan weer
als een rozenkrans door mijn vingers laat glijden, deelt de ruimte de tijd mee. het pedaleren in de leegte
van de benen die me in de viparita maithuna ketenen – terwijl we
op chaussee 69 (‘van het verlangen’) de grote
lus van frankrijk vormen –, nu eens versnellend dan weer
vroom de voeten in gebed samenvoegend, deelt de tijd een naam mee: Yin Time. die
als repliek terugkeert – vanuit het perspectief
van een kreng (‘dan, o mijn schoonheid, geef de maden te verstaan…’) –
van neculce: ‘wormen, heer’, ze is niet even groot als ik en ze is wanneer ik mezelf niet ben.
de levensverwachting
van mannen blijkt precies dezelfde als de blote voeten
onder de rokpanden van de amazone? de kloosterzuster? de dood