Emilian Galaicu-Păun

Acum, că Republica Interimară Moldova (cum altfel poate fi numită o ţară cu cele mai multe interimate – de la cele prezidenţiale, două la număr, la alea de premier şi spicher, câte unul de căciulă – în răstimpul unui singur mandat parlamentar?!) a ieşit, cu chiu cu vai, dintr-o gravă criză politică, se cuvine să revenim la oile noastre, alea din ghicitoarea „Câmpul alb, oile negre. Cine le vede, nu le crede. Cine le paşte, le cunoaşte”, altfel spus, la carte.

De bine, de rău, în toţi aceşti ani s-au tipărit cărţi, iar revistele literare de la noi au ţinut şi ele pasul, fiecare cum (nu) s-a priceput mai bine, astfel încât, în ciuda regimului de austeritate la care-i supusă cultura noastră, în special cea literară, se poate vorbi despre un proces literar la zi, unul de integrare în literatura română contemporană.

În acest sens, cele câteva publicaţii scoase cu sprijinul Institutului Cultural Român – în special Sud-Est Cultural, Contrafort, Semn, iar în ultimii ani şi Clipa – s-au impus firesc în ultimul deceniu şi ceva, marcându-l într-un fel (pe la târgurile de carte din ţară, am auzit în câteva rânduri sintagma „generaţia Contrafort”, ceea ce nu ar fi chiar corect din p.d.v. al istoriei literare, revista „optzecistă” fiind precedată de suplimentul literar de la Sfatul Ţării, de aceeaşi orientare (post-)modernă!), la fel cum şi Literatura şi Arta a făcut epocă la vremea ei, în anii 1988-1989.

Faptul că le pun acum într-o ecuaţie, revistele ICR-ului & publicaţia finanţată de Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, nu înseamnă că ele au acelaşi rol & impact (primele sunt tot atâtea stindarde ale sincronizării, cu nimic mai prejos decât, iar unele mult peste, revistele de la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Braşov, Timişoara; ultima s-a cantonat într-un soi de păşunism militant desuet, aducând mai degrabă a… „rezervaţie naturală cu zimbri şi voievozi”), doar că şi unele, şi altele vai! depind întru totul de o finanţare externă.

Or, odată cu reorientarea actualei echipe a ICR spre componenta „naţională” (s-o numit pe cea a echipei Patapievici, convenţional, „europeană”), şi în absenţa oricărui sprijin din partea statului pe teritoriul căruia apar, alias RM, există o mare probabilitate ca primele trei să fie scoase totalmente din cărţi – ceea ce se şi întâmplă de fapt, căci până la această dată nu a apărut nici un număr nou de Sud-Est, Contrafort, Semn sau Clipa –, iar ultima să primească de una singură partea leului (românesc, se-nţelege), ceea ce pare-se s-a şi întâmplat parţial (vezi şi textul lui Mircea V. Ciobanu din Dilema Veche, ultimul nr. – http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/revistele-literare-basarabia-sincope-hiatusuri – din care citez un mic fragment: „În acest an, în Basarabia a apărut, cu sprijinul Departamentului Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, o singură revistă de cultură. E trist viitorul unui ţinut care are o singură revistă literară, chiar dacă ea se numeşte, imperial, Literatura şi Arta. Sau mai ales pentru că se numeşte aşa”; se-nţelege că replica lui Nicolae Dabija, redactorul-şef al LşA, nu s-a lăsat aşteptată, iat-o: http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=3&id=4293&zidc=1).

Între timp, o revistă austriacă – Sonderheft nr. 2013. Das Magazin für den Donauraum und Mitteleuropa, ce apare ca supliment al ziarului Eine Beilage der Wiener Zeitung – pregăteşte un număr special dedicat culturii contemporane din Republica Moldova, al cărei interimat – al ţării, nu al revistei vieneze! – în materie de publicaţii literare autohtone nici măcar nu a început! Ceea ce înseamnă că până la Republica Literelor mai este cale de parcurs… Asta dacă nu cumva RM a făcut cale-ntoarsă, spre epoca revolută când sloganul zilei era: „Limbă – alfabet!”…

„Nimeni nu e Patria. Nici măcar călăreţul semeţ…”, scrie J.L. Borges într-o Odă din 1966, încheindu-şi prima strofă a poemei cu acest vers de luat aminte: „Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile”.
Mai puţin poetic, dar vai! cât se poate de adevărat, romanciera britanică Rosamund Lupton, autoarea best-sellerului Sora, Litera Internaţional, 2012, notează: „Nu-i de mirare că politicienii şi clericii folosesc în propriul scop lăstari verzi şi simboluri ale primăverii”, precizând în nota de subsol că „Partidul Conservator din Marea Britanie are ca simbol imaginea stilizată a unui copac, iar partidele verzilor din Scoţia şi din Irlanda folosesc imaginea unor lăstari şi a florii-soarelui”.
Am încercat să repertoriez simbolurile vegetale ale partidelor de la noi, de la Viţa-de-vie la Stejar, fără a uita de Trandafirul roşu – solitar sau în „buchet” de trei – al democraţilor. (Despre cele „ornitologice”, de la Cocoş la Rândunică, numai de bine, fiind demult… împăiate! Bestiarul ţine şi el de ziua de ieri…) Mare mi-a fost mirarea să constat că directorilor de imagine, ai unora şi altora, le-a scăpat pomul cel mai iubit de la noi, cireşul – partidele de stânga ar fi putut miza pe „efectul de madlenă” al lui Cireşar ’40, dar şi pe culoarea roşie a fructelor; partida naţională, pe seculara înrădăcinare a copacului în cultura noastră, fie şi… agrară, ca să nu mai pomenesc aici de experienţa fundamentală a copilăriei oricui a crescut la ţară, prinsă magistral de Ion Creangă, în episodul „la furat cireşe” al Amintiri-lor. Bucuria de a fi descoperit un arbore pe care nici un partid al agrarei noastre ţări (cu tot mai multe sate pustii!) nu şi l-a revendicat pe post de simbol are să ţină până în alineatul următor, în care „arma lui Cehov” – aici, „simbolurile” – împuşcă.
Scriu aceste rânduri pentru a înfiinţa o Rezervaţie de simboluri, unde orice vânătoare – de mistreţ, de dividende politice, de voturi etc., etc. – este strict interzisă, şi care va conţine cireşul, salcâmul, liliacul, busuiocul, gutuiul (lista rămâne deschisă). Şi asta deoarece, vorba poetului:

„Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul
Care, semeţ, când se crapă de ziuă într-o piaţă pustie,
Străbate timpul pe un armăsar de bronz,
Nici ceilalţi care privesc din marmură,
Nici cei care şi-au risipit cenuşa în fapte vitejeşti
Pe întinsul Americii
Ori au lăsat în urmă un vers, o biruinţă
Ori amintirea unei vieţi curate,
Reînnoită zi de zi cu bărbăţie.
Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile.

Nimeni nu e patria. Nici măcar timpul
Covârşit de lupte, spade, exoduri
Şi de lenta populare a ţinuturilor
Ce se mărginesc cu răsăritul şi apusul,
Şi de chipurile îmbătrânite tot mai mult
În oglinzile aburite,
Şi de răbdătoarele agonii neştiute
Ce ţin până în zori,
Şi de păienjenişul ploii
Peste grădini cufundate în întuneric.

Prieteni, patria este o faptă săvârşită necontenit,
Precum necontenită este lumea. (Dacă Eternul
Spectator ar înceta să ne viseze
O singură clipă, ne-ar trăsni,
Fulger alb şi năprasnic, uitarea Lui)
Nimeni nu e patria, dar noi toţi trebuie
Să fim vrednici de vechiul jurământ
Pe care l-au făcut acei bărbaţi
De-a fi ce nu ştiau că sunt: argentinieni,
De-a fi ce-aveau să fie chiar prin faptul
Că se legaseră prin jurământ în această casă veche.
Suntem viitorul acestor bărbaţi,
Îndreptăţirea acelor morţi;
Avem datoria
Să îndeplinim misiunea glorioasă
Pe care au lăsat-o moştenire umbrei noastre
aceste umbre pe care suntem datori să le izbăvim.
Nimeni nu e patria, dar noi toţi suntem patria.
necontenit să ardă-n pieptul meu şi în al vostru
Această flacără atât de pură şi tainică.”

(traducere din spaniolă de Adrian Ionescu)