Emilian Galaicu-Păun

... a ţărânii în pământ, şi nu la modul declarativ-patetic, ci cât se poate de firesc – căci, nu-i aşa? „în chip poetic locuieşte omul pe pământ” (M. Heidegger) –, aceasta e lecţia de viaţă şi de moarte a poetului Lucian Blaga. Născut pe 9 mai 1895 în satul Lancrăm, de lângă Sebeş-Alba, se stinge pe 6 mai 1961, şi este înmormântat pe 9 mai în cimitirul bisericii din satul de baştină, nu atât pentru a închide cercul, cât spre a-şi urma, pe un alt tărâm, „Marea Trecere”, cântată de son vivant „cu cuvinte stinse în gură”. Niciodată o poetică auctorială nu a coincis într-o măsură mai mare cu o viaţă de artist, şi încă într-un mod atât de organic – doar Brâncuşi, dintre geniile acestui neam, îi poate sta alături (în paranteză amintesc că celebra Pasăre în spaţiu a acestuia din urmă îi inspiră lui Blaga unul dintre cele mai frumoase poeme, Pasărea sfântă, din care citez strofa finală:
„Din văzduhul boltitei tale amiezi
ghiceşti în adâncuri toate misterele.
Înalţă-te fără sfârşit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi”).

Scriu aceste rânduri pe 6 mai, cu o ureche pe Radio France Internationale, care transmite ştiri – prin corespondenţii săi de la faţa locului (care faţă este plânsă!!!) –, din Estul Ucrainei, şi cu un ochi pe calendar, cu acel 9 Mai scindat între „Ziua Biruinţei” pentru unii şi „Ziua Europei” pentru alţii. De prisos să mai amintesc că, şi după abolirea regimului de vize cu U.E., Chişinăul se va colora în roşu, pe 9 mai, iar „războiul memoriilor” va continua ca de fiecare dată pe un alt tărâm, cel al simbolurilor, şi el suficient de minat. În memoria tuturor victimelor, „aprind” acest poem sublim de Lucian Blaga, din volumul postum Corăbii cu cenuşă (ce cutremurător sună: „Vino, sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri”, ca un răspuns spiritualizat la cumplita întrebare: cum se mai pot scrie poezii după Auschwitz), întru iertarea unora şi altora:

* * * * * * *
Lucian BLAGA

Suprema ardere

Ard mulcom lumânările
de ceară în sfeşnice.
Un tâlc se-alege sibilin
prin umbrele veşnice.

Pe vetre şi în capişte
s-aţâţă jeraticul.
S-aprinde ambra pentru zei,
şi mirtul, sălbaticul.

Şi arde untdelemnul în
opaiţul cu toartele,
pentru vieţi ce vor veni,
dar şi pentru moartele.

Dacă lumina ar cânta
vărsându-şi puzderia,
noi am vedea cum cântecul
consumă materia.

Cum ai reuni la sfârşit de lună tuspatru duminici, pentru o sărbătoare ieşită din comun – această canonizare a papei Ioan XXIII şi a papei Ioan Paul II, oficiată de papa Francisc şi de papa emerit Benedict XVI. Asta da, punct de orgă al sfintelor sărbători pascale!

În faţa unei mulţimi de peste un milion de oameni din piaţa Sfântul Pentru, papa Francisc, asistat de predecesorul său papa emerit Benedict XVI (de 87 de ani; este pentru prima oară, de la retragerea sa din februarie 2013, când participă la o slujbă publică, alături de succesorul său, spre a-şi sanctifica… predecesorul!), cărora li se alătură 150 de cardinali şi 1000 de episcopi, oficiază, fără un fast deosebit, dar respectând o anume teatralitate proprie Vaticanului, ceremonia de dublă canonizare. Rezistenţi şi Ioan XXIII şi Ioan Paul II în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, primul s-a făcut cunoscut mai ales prin enciclica Pacem in terris (1963); cel de-al doilea dădea tonul pontificatului său prin acea chemare adresată mai cu seamă credincioşilor de după Cortina de Fier: „Nu vă fie frică!”

De remarcat totodată că, din voia întâmplării – ca să nu zic a Proniei Cereşti –, un papă argentinian & un papă [emerit] german tocmai au canonizat un papă italian şi un papă polonez (în paranteză amintesc că Benedict XVI îl beatificase pe Ioan Paul II în 2011). Toate acestea se întâmplă în Europa de Vest, în acel Occident materialist „al drepturilor omului” (contrapuse, de unii apărători fervenţi ai credinţei, „Legii lui Dumnezeu”), pe care mulţi îl acuză de a fi complet lipsit de spiritualitate.

Între timp „Святая Русь” luptă, prin mercenarii săi, pe teritoriul unui stat suveran, Ucraina, asta începând cu Săptămâna Luminată şi până acum, de Paştele Blajinilor. Înfiorătoarele imagini ale unor tineri torturaţi (mă gândesc în primul rând la deputatul ucrainean Vladimir Râbak, răpit pe 17 aprilie şi găsit pe 21 aprilie într-un afluent al Severski Doneţ, nu departe de Slaviansk, cu semne vizibile de moarte violentă) stau mărturie că pravoslavnicii se omoară ei între ei, de unde, după căderea Constantinopolului, Moscova îşi arogase rolul „celei de a Treia Rome, iar a Patra nu are cum să fie”, alias – de lider spiritual al lumii creştine.

Să nu fie cu putinţă şi o înţelegere între fraţii de aceeaşi credinţă şi de acelaşi sânge? Oare patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse nu se poate înţelege cu înainte-stătătorii Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Patriarhia Moscovei), Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Patriarhia Kievului) şi Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale?! Pe când o Duminică a celor patru patriarhi, într-o Europă de Est înduhovnicită, acel Răsărit de unde – ni s-a tot spus şi repetat până la saţietate – vine lumina?!