Emilian Galaicu-Păun

Printre numeroasele drame umane, întâmplate acum 65 de ani, odată cu cel de-al doilea val de deportări din Basarabia, se numără şi cea a familiei Roman din satul Bobeica – o dată în plus, îi sunt recunoscător prietenului meu, Roman Roman, pentru a mi-o fi „încredinţat” spre publicare (vezi: Ţesut viu. 10 x 10, ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, Cartier, 2014, p. 181). Iat-o, fără înflorituri:

Une histoire de famille, cum s-ar zice. Aşadar, prin 1988, într-un modest apartament cu două camere din Chişinău, are loc praznicul lui Ion Gheorghe Roman, născut în 1949 şi mort de ruşine, fiindcă i-a fost oarecum să-şi trezească vecinii, în plină noapte, ca să-i cheme ambulanţa. Stop cardiac. În capul mesei, stau tatăl bătrîn şi preotul, cam de aceeaşi vîrstă. Din vorbă în vorbă, află că au fost deportaţi, şi unul şi altul, în Siberia; după un alt rînd de pahare, este rostit numele localităţii, Serpniovo, regiunea Tiumeni; mai stau ce stau, cînd de-dată preotul îşi aduce aminte că prin ‘49 a botezat un copil moldovean, primul născut, în chiar primul an de ssîlkă, pe care maică-sa l-a adus în zemlianka lui învelit în coajă de mesteacăn. „Al meu era ăla, părinte! izbucneşte-n lacrimi bătrînul, răvăşit. Băiatul ista pe care tocmai l-ai prohodit mata... De mic n-a avut noroc pe lume.” „Munte cu munte se întâlneşte, d’apoi om cu om !”, conchide preotul, şi el emoţionat.

Acum, vă daţi seama ce buclă-n timp (un adevărat salto mortale !) a făcut destinul, pentru a se împlini cele scrise... Asta da, berestovaia gramota!

De ce nu-şi publică Eugen Lungu cărţile de eseuri la Editura Arc, pe care o slujeşte cu devotament şi competenţă exemplară de la înfiinţarea acesteia, în 1995, ci „prin vecini”? – iată o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi, nimeni însă nu pare să ştie răspunsul. Alte case de edituri – Ştiinţa, Prut Internaţional, Cartier – şi-au trecut numele distinsului critic pe tabla de onoare (alias site), şi asta deoarece nu a existat volum purtându-i semnătura să nu-i aducă autorului un premiu literar, de la cel al Uniunii Scriitorilor din Moldova la cel al Academiei Române, nu şi „acasa”-i. Cel mult, Eugen Lungu scrie pentru Arc prefeţe la alte studii critice (cum ar fi cel al lui Mircea V. Ciobanu, Deziluziile necesare, Arc, 2014) sau la volumele unor poeţi pe care îi preţuieşte în mod deosebit (cum ar fi cel al lui Vasile Romanciuc, Purtătorul de cuvânt al tăcerii, Arc, 2011).

Nu fac excepţie nici ultimele două apariţii eugenice (sau lunge?! – cum ar trebui să formez un adjectiv care să-i prelungească fiinţa dinspre lumea ideilor spre cea profană, în care numele proprii ajung apoi numitor comun, semn cert al consacrării), în anul când criticul & editorul va împlini 65 de ani, prima scoasă la Cartier (Panta lui Sisif), şi cea din urmă la Prut Internaţional (Poetul care a îmbrăţişat luna), la doar câteva săptămâni diferenţă. Nimic de zis, frumos acord final la capătul unui deceniu în care va marca de patru ori (ierte-mi-se limbajul de reporter sportiv, dacă tot suntem în perioada Campionatului mondial) – asta după ce în 2004 debuta editorial (la 55 de ani!), cu Rafturi şi himere, câştigând dintr-un foc şi Premiul USM, şi Premiul Academiei Române, nu pentru Arc, ci pentru Ştiinţa! Nu am nici o îndoială că, din cele două titluri scoase în vara lui 2014, unul va trage lozul câştigător la loteria premiilor literare – urmează doar să aflăm care…

Şi apropo de loz, daţi-mi voie să povestesc un banc evreiesc. Se zice că Iţic se tot ruga lui Dumnezeu să câştige la loz în plic. O zi, două, trei. Un an, doi, trei. Un deceniu, două, trei… La un moment dat, Iahve nu a mai putut răbda atâta implorare şi i-a răspuns: „Îţic, acordă-mi şi mie o şansă – cumpără dracului un loz în plic!”

Şansa Editurii Arc se numeşte Eugen Lungu – acum cine-i Dumnezeu, şi cine lozul în plic, află cei care-i intră în cărţi! Care cărţi vor fi lansate joi, 5 iulie, la 18.15, la Librăria din Centru din Chişinău.