Emilian Galaicu-Păun

Autopsie sau vivisecţie?

„Cine ţi-a dat voie să scrii despre cutare sau cutare fapt/fenomen/persoană?!”, aceasta-i întrebarea (retorică, de cele mai multe ori) cu care sunt pus la punct de fiecare dată când scrisul meu deranjează anumite sensibilităţi centrate pe ele însele, dar care nu vor ezita să evoce o cauză măreaţă – de la „valorile familiei” la „ideea naţională”! –, la adăpostul căreia să treacă sub tăcere ceea ce se cere spus în gura mare („Să ragi, să ragi când simţi luminile că mor”, ca să-l citez pe Dylan Thomas). De prisos să adaug că primii care pledează pentru „a nu scoate gunoiul din casă” fie că l-au ascuns, tot ei, sub preş, fie că s-au aşternut preş sub tălpile autorităţilor de orice natură – de cele mai multe ori, şi una şi alta. „Respectabilitatea numelui” (chirurgul Robert Proust, frate mai mare al scriitorului Marcel Proust, i-a cerut – în scris! – editorului Gaston Gallimard să pună capăt publicării romanului În căutarea timpului pierdut, spre a salva „onoarea familiei”), „pacea socială”, „interesul de stat” etc., etc. constituie tot atâtea pretexte pentru a le cere artiştilor să-şi tempereze pornirile creatoare, atunci când aceştia riscă să înfăţişeze un tablou „fără rame” (ca să preiau inspirata formulă a lui Nichita Danilov) al lumii contemporane, şi nu o vitrină aranjată… à la „satele potiomkiniene”.

Dintre toate artele, literatura mi se pare de departe cea mai expusă judecăţii „oamenilor de bine” – acei „les braves gens [qui] n’aiment pas que/ l’on suive une autre route q’eux” (Georges Brassens, La mauvaise réputation) –, care se pricep, ca nimeni alţii, la fotbal şi la poezie, şi ţin morţiş să-şi exprime această pricepere în termenii unor judecăţi de valoare frizând… sentinţele definitive. „Cine te controlează?” – fiindcă se presupune că artistul nu poate scrie din capul lui, fără să „dea seama” cuiva, o instituţie superioară/de temut de care depinde întru totul –, este cea de-a doua întrebare chemată să-mi închidă gura; degeaba răspund că, într-o primă fază, critica de întâmpinare, apoi publicul cititor, iar cu puţin noroc şi juriile literare, căci şi instituţia premiilor contribuie la afirmarea unor nume, apreciază (şi nu controlează!) cele scrise/publicate (dovadă, tirajele epuizate ale unor cărţi), având încredere într-un anume autor şi refuzându-i-o, încrederea, altuia. Tocmai credibilitatea demersului artistic constituie garanţia autenticităţii operei literare, fie că place, fie că nu (de bună seamă, nu se poate spune că Céline sau Joyce propun „o lectură de plăcere”); vorba poetului Ion Mureşan: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa,/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul” sau, în termeni mai populari: „Pun capul la bătaie” pentru ce am spus/am scris. Or, atunci când scriitura propriu-zisă este potenţată şi de o experienţă personală (ca să reiau titlul romanului lui Kenzaburo Oe, Premiul Nobel, 1994), şansele de a da o carte adevărată sporesc semnificativ. Mă gândesc la fresca romanescă în opt volume, În preajma revoluţiei (în special la primele două), de Constantin Stere, dar şi la romanele lui Paul Goma, Din calidor, Ostinato, Arta refugii ş.a. Cărţi scrise „până la capăt” – ceea ce nu se poate spune despre copleşitoarea majoritate a romanelor basarabene postbelice, oricât de curajoase ar fi acestea –, cu riscul de a-i supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă, ele dezavuează „conspiraţia tăceri”, cea mai inocentă manifestare a „robului din noi” (la celălalt capăt se situează discursul justiţiar întru apărarea cauzei pe care ai slujit-o cu zel).

Altfel spus, fiecare carte nu este atât „o boală-nvinsă”, cât – atunci când lucrul acesta e cu putinţă – diagnosticarea bolii, primul exemplu ce-mi vine în mine fiind Demonii (Posedaţii, într-o altă tălmăcire) lui F.M. Dostoievski, roman în care marele rus surprinde în premieră absolută, pornind de la procesul „nihiliştilor” lui Neceaev, fenomenul terorismului politic, căci şi „şacalul” Carlos în anii Războiului Rece, şi Osama bin Laden în epoca noastră post-industrială, au ieşit de sub mantalele „bombiştilor” (aşa li se spunea revoluţionarilor aparţinând organizaţiei «Народная Расправа», după cele câteva atentate cu bombă la adresa ţarului). (Kafka, portretizând cu lux de amănunte toată birocraţia de stat în Procesul, Orwell dând portretul-robot al Fratelui mai Mare în 1984, Garcia Marquez zugrăvind decrepitudinea oricărei tiranii în Toamna patriarhului etc., etc. sunt alte exemple la îndemână.) Întrebarea mea este dacă se cuvine să numeşti bolile care fie au ucis deja o lume (în cazul nostru, comunismul ar fi cap de listă), fie au infestat incurabil – căci se refuză orice tratament – oameni concreţi? Adică, să practici – în scris – autopsia & vivisecţia?

(va urma)

Nota Bene: Profit de vizibilitatea site-ului nostru pentru a face următoarea Declaraţie: Am aflat, din presă, că Ministerul Culturii m-a propus la Premiul Naţional în domeniul Literaturii, de unde eu însumi am pledat, în calitate de membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru Paul GOMA. A pierde în faţa lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câştiga însă Premiul Naţional înaintea Domniei Sale constituie o mare ruşine. Drept care rog să mi se retragă numele de pe lista de concurenţi în favoarea lui Paul GOMA.

Măreaţa operă de armonizare a geografiei & istoriei naţionale cu politica demografică a început, mult înainte ca termenul geopolitică să fie pus în circulaţie, odată cu colonizarea unor ţinuturi anexate ale căror populaţii băştinaşe fie au fost trecute prin sabie, fie au trecut de bunăvoie – cu arme şi bagaje – de partea colonizatorilor. Ceea ce hărţile strategilor nu au reuşit să acopere, vor desăvârşi aşternuturile – petele umane, ale „sucurilor comune”, iau locul petelor albe; sângele se varsă tot mai rar şi doar – cu puţin noroc! – în noaptea nunţii; unele cearşafuri ajung să dea şi câte două recolte pe an. Nu atât chintalele de grâu (orz, popuşoi, struguri, sfeclă de zahăr etc., etc.) la hectar, cât numărul de locuitori pe kilometru pătrat fac bogăţia ţării; câte ţări, atâtea buzunare, cu fiece neam în buzunarul cui îl are sau trecând dintr-unul în altul, parţial sau fără rest. Cusute unele de altele, acestea formează harta geopolitică a omenirii; (nu) se ştie în care din ele-şi (va) ţine Dumnezeu mâinile. Şi dacă nu cumva, majoritatea buzunarelor fiind sparte, oriunde şi le-ar fi băgat, tot poporul ales şi-l ţine (ca) în palmă. Întoarse pe dos, fiecare prezintă, pe lângă valuta naţională, mărunţişul mai mult sau mai puţin semnificativ al altor neamuri, despre care se afirmă – de regulă, în momentele de criză – cum că ar rupe buzunarele. Numeroşi cetăţeni vigilenţi, trăind de la salar la sala(za)r, sunt gata să pună mână de la mână pentru convertirea minorităţilor, chiar dacă la un curs de schimb mai puţin convenabil majorităţii. În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, Mersul Trenurilor, şi acela dat peste cap – de la „trenurile morţii” spre Auschwitz, de tristă amintire, la neuitatul slogan al anilor ’90 : „Чемодан – Вокзал – Россия!” (numeroasele „trenuri ale prieteniei” nu se pun la socoteală) –, (dacă) mai ţine de curs valutar. Tot aşa, după ce că au pierdut/şi-au luat unul altuia figurile/damele de pe tabla de şah, adevăraţii jucători continuă partida mutând pătrăţelele albe şi negre – câte pătrăţele, tot atâtea potenţiale mişcări, la puterea a patra, după numărul punctelor cardinale –, până când reuşesc să împingă jocul în prelungiri, iar pe tablă nu rămâne niciun pătrăţel alb, iar negre şi mai puţine.

Dar măreaţa operă de aşezare a omului în ţara lui şi a patriei între frontierele naţionale nu se încheie aici, şi asta deoarece, de cele mai multe ori, omul nu-şi află locul, iar patria nu-şi încape în piele – omul, între semeni; şi patria, de alte ţări. Şi atunci Prestidigitatorul Suprem îşi aduce aminte de tabla de şah de mai sus – una şi aceeaşi pentru numeroase jocuri – şi se întreabă în sinea lui: „Din două, una: fie schimb figurile? fie schimb tablele?”. Iar Încurcă-Lume, fratele său geamăn, îi răspunde fără să-l fi întrebat cineva: „De ce nu două în una: tot omul să-şi părăsească ţara lui pentru o alta, o dată în viaţă, iar patriile să-şi lepede hotarele-n ţărână, ca şerpii pieile lor vechi, o dată la o generaţie?!”. În cele din urmă, după ce-au făcut skandenberg o veşnicie întreagă, fără să iasă nimeni învingător, cad la învoială, sfârşiţi: pe mâna oricui s-ar merge, celălalt să-i dea o mână de ajutor. Ceea ce, în termeni practici, se traduce – cum altfel?! – prin a-i da peste mână. Cât ai bate din palme, se face recensământul populaţiei de pe glob, şi totodată se calculează suprafeţele ţărilor, câte vor fi existat la acea oră, apoi se stabileşte: o dată la o generaţie, fiecare naţiune va primi o patrie pe măsură, în funcţie de numărul de locuitori pe kilometru pătrat. De fapt, va trebui să se deplaseze pentru a o lua în primire – şi astfel începe Marea Migraţie a popoarelor. La data stabilită, toată lumea, cu mic cu mare/ cu căţel cu purcel, se pune-n mişcare – rotindu-se în jurul axei sale, planeta-i iese înainte/pământul îi fuge de sub tălpi –, şi merge, şi tot merge (Ca Cel de-a zis: „Aşa mergeau ei; nu era nimeni în faţă şi nimeni în spate, nimeni la dreapta şi nimeni la stânga”), iar când, la capătul puterilor, ajunge la destinaţie şi se aşează pe trai, tocmai atunci vine ordinul de mobilizare şi se indică o altă adresă. S-o urmeze – riscă să nu parvină la timp a-şi ocupa locul pe-o altă hartă; să rămână acolo unde este – riscă să fie dezlocuită de oricine-şi va revendica făcutul locului aceluia ca fiind pământul făgăduinţei. Cum însă schimbarea frontierelor ar duce la şi mai mari deplasări de populaţie, ca să nu mai amintesc de iminentele pierderi colaterale, în vieţi omeneşti şi bunuri imobiliare, toată lumea se conformează: neamul (cutare) se ridică-ntr-un suflet ca un singur om şi o ia la sănătoasa – dacă nu de bunăvoie, atunci ridicat de neamul (răscutare) şi dus să i se piardă urmă/să nu i se mai întoarcă nici numele. Toate mijloacele sunt bune în lupta pentru pace – anticoncepţionalele versus stimularea natalităţii; „copilul unic” versus „unul al mamei, altul al tatei şi al treilea pentru ţară”; „îl spălăm pă ista…” versus „sau facem altul?!” –, de când cu războiul demografic al fiecărei naţiuni împotriva tuturor celorlalte. Oricum, la data scadenţei, pe-un talger al balanţei se pun cetăţenii, exprimaţi în numărul de locuitori, pe celălalt talger, ţările, exprimate în kilometri pătraţi – Încurcă-Lume urmăreşte ca Prestidigitatorul Suprem să nu înşele la cântar! –, apoi se pune mâna pe abac şi se împarte – acum Prestidigitatorul Suprem are grijă ca Încurcă-Lume să nu se încurce în socoteli – suma la arie, fiecărei ţări/populaţii revenindu-i cât poate duce/stăpâni. Nu are nicio importanţă că-n urma acestei împărţeli unii trebuie să se strămute peste mări şi ţări, iar alţii peste drum – dreapta judecată se bazează exclusiv pe cifre: fiecare naştere e luată în calcul/ nicio palmă de pământ nu-i scăpată din vedere. Mai degrabă îşi scoate o femeie de lume chiloţii în public, fără să observe nimeni, decât să renunţe ţările, care mai de care mai mondene, la graniţele lor – fie că le strâng, fie că sunt mult prea largi. Uitate titlurile de nobleţe, ereditare sau cumpărate, abolite gradele militare, desfiinţate partidele, puse la index mişcările separatiste/unioniste – arpentorul şi moaşa fac de-acum înainte politica acestei lumi.

Şi tocmai când măreaţa operă de punere în pagină, sub formă de Magna Charta Libertatum, pe două coloane interşanjabile – ţările de-o parte, naţiunile de alta: fiecare-n dreptul celeilalte; dar şi: Plecări şi Sosiri, Pentru Vii – Pentru Morţi, Decît-să-plîngă-mama şi Mai-bine-plîngă-mă-ta! etc., etc. –, a omenirii se apropie de sfârşit, unul din cei doi, ăl cu din două, una, rosteşte ca pentru sine: „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”, iar celălalt, ăl cu două în una, în replică: „’te-n ♂ mea/’te-n ♀ mă-tii!”.