Emilian Galaicu-Păun

August. Luna unor mari pierderi neprevăzute, de unde anul se arăta mai degrabă mănos. La ce bun însă au rodit fructele şi legumele, de vreme ce piaţa de desfacere s-a restrâns ca o piele de şagri, după impunerea embargoului rusesc?! Mai încoace, se pare că nici zahărul moldovenesc nu mai corespunde înaltelor standarde ale Роспотребнадзор-ului, instituţie independentă bătută de vânturile politice ca o trestia (gânditoare) de zahăr, de dorit… cubaneză.

În tot acest timp, zeci de panouri publicitare care au „bandajat” spaţiul vizual al capitalei – spaţiu altădată destinat păsărilor –, „leagă pe ochi” cu promisiuni care mai de care mai aiuritoare. (Între paranteze fie spus, se pare că metrul pătrat de publicitate orăşenească aduce Primăriei mult mai mulţi bani decât hectarul de cernoziom, păcat doar că asta nu duce şi la nişte străzi asfaltate mai acătării, ca să nu mai vorbim de un sistem de drenaj al apei de ploaie adaptat unui oraş care trebuie să facă faţă unor intemperii de genul celor din vara aceasta.) Trec peste panourile explicit politice, dintre care cele ale lui Igor Dodon şi ale lui Renato Usatâi sunt plasate strategic la toate intersecţiile, ca nişte crucifixe pravoslavnice, dacă nu cumva ca nişte uriaşe panouri solare ce-şi propun să capteze „lucoarea de la Răsărit”. Privirea mi se opreşte asupra unor anunţuri de genul: „Cu – şi se dă numele băncii & logo-ul acesteia – câştigi 100.000 lei plus 5.000 lunar…”, sau: „Cu – şi se dă numele altei băncii & logo-ul acesteia – poţi lua un credit în valoare de 100.000 lei…” etc. Ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, bancherii se arată de o generozitate jenantă, tocmai în luna în care atât Ministrul Agriculturii, cât şi Primul Ministru depun eforturi considerabile pentru a cumpăra, fie şi pe mai nimic, producţia de fructe & legume a fermierilor, sau cel puţin pentru a le permite amânarea rambursării unor credite bancare. Or, în contextul actual, slogan „Câştigă” – după care urmează o sumă cu 5 zerouri – arată ca o indecenţă publică, una în plus pe lângă atâtea altele cu care, vai! se pare că ne-am obişnuit încât nici nu le observăm. (Colac peste pupăză, mai vin peste capul nostru şi rezultatele ultimului sondaj de opinie, care dau câştigătoare nu patru, ci deja cinci formaţiuni politice – dar despre astea, vezi textul colegului nostru Vitalie Ciobanu, Concerte şi sondaje la moldoveni.)

Şi tot în luna august, pe 27, ce va acorda Premiul Naţional – şi el în valoare de 100.000 lei! – în domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei şi sportului. Premiul este chemat să recompenseze excelenţa, şi cel puţin în domeniul Literaturii, dacă judecăm după laureaţii din anii trecuţi (Ion Druţă, Dumitru Matcovschi & Nicolae Dabija, Andrei Strâmbeanu, Spiridon Vangheli) – munca de-o viaţă. Bani munciţi, cum ar veni, şi nu „câştigaţi” pe loc, fiindcă o bancă sau alta tocmai îşi promovează imaginea de filantroapă. Nu pot să nu mă întreb, în condiţiile actuale, de unde va lua Guvernul suma necesară – căci, din câte ştiu, la final trebuie să iasă 10 învingători. 10 x 100.000 – iată şi milionul! Şi dacă tot se dau aceşti bani, n-ar fi fost oare cazul să existe şi nişte dezbateri publice cu/despre personalităţile propuse? Asta pentru a scăpa de logica lui „Câştigă!”, logică de loz în plic…

Autopsie sau vivisecţie?

„Cine ţi-a dat voie să scrii despre cutare sau cutare fapt/fenomen/persoană?!”, aceasta-i întrebarea (retorică, de cele mai multe ori) cu care sunt pus la punct de fiecare dată când scrisul meu deranjează anumite sensibilităţi centrate pe ele însele, dar care nu vor ezita să evoce o cauză măreaţă – de la „valorile familiei” la „ideea naţională”! –, la adăpostul căreia să treacă sub tăcere ceea ce se cere spus în gura mare („Să ragi, să ragi când simţi luminile că mor”, ca să-l citez pe Dylan Thomas). De prisos să adaug că primii care pledează pentru „a nu scoate gunoiul din casă” fie că l-au ascuns, tot ei, sub preş, fie că s-au aşternut preş sub tălpile autorităţilor de orice natură – de cele mai multe ori, şi una şi alta. „Respectabilitatea numelui” (chirurgul Robert Proust, frate mai mare al scriitorului Marcel Proust, i-a cerut – în scris! – editorului Gaston Gallimard să pună capăt publicării romanului În căutarea timpului pierdut, spre a salva „onoarea familiei”), „pacea socială”, „interesul de stat” etc., etc. constituie tot atâtea pretexte pentru a le cere artiştilor să-şi tempereze pornirile creatoare, atunci când aceştia riscă să înfăţişeze un tablou „fără rame” (ca să preiau inspirata formulă a lui Nichita Danilov) al lumii contemporane, şi nu o vitrină aranjată… à la „satele potiomkiniene”.

Dintre toate artele, literatura mi se pare de departe cea mai expusă judecăţii „oamenilor de bine” – acei „les braves gens [qui] n’aiment pas que/ l’on suive une autre route q’eux” (Georges Brassens, La mauvaise réputation) –, care se pricep, ca nimeni alţii, la fotbal şi la poezie, şi ţin morţiş să-şi exprime această pricepere în termenii unor judecăţi de valoare frizând… sentinţele definitive. „Cine te controlează?” – fiindcă se presupune că artistul nu poate scrie din capul lui, fără să „dea seama” cuiva, o instituţie superioară/de temut de care depinde întru totul –, este cea de-a doua întrebare chemată să-mi închidă gura; degeaba răspund că, într-o primă fază, critica de întâmpinare, apoi publicul cititor, iar cu puţin noroc şi juriile literare, căci şi instituţia premiilor contribuie la afirmarea unor nume, apreciază (şi nu controlează!) cele scrise/publicate (dovadă, tirajele epuizate ale unor cărţi), având încredere într-un anume autor şi refuzându-i-o, încrederea, altuia. Tocmai credibilitatea demersului artistic constituie garanţia autenticităţii operei literare, fie că place, fie că nu (de bună seamă, nu se poate spune că Céline sau Joyce propun „o lectură de plăcere”); vorba poetului Ion Mureşan: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa,/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul” sau, în termeni mai populari: „Pun capul la bătaie” pentru ce am spus/am scris. Or, atunci când scriitura propriu-zisă este potenţată şi de o experienţă personală (ca să reiau titlul romanului lui Kenzaburo Oe, Premiul Nobel, 1994), şansele de a da o carte adevărată sporesc semnificativ. Mă gândesc la fresca romanescă în opt volume, În preajma revoluţiei (în special la primele două), de Constantin Stere, dar şi la romanele lui Paul Goma, Din calidor, Ostinato, Arta refugii ş.a. Cărţi scrise „până la capăt” – ceea ce nu se poate spune despre copleşitoarea majoritate a romanelor basarabene postbelice, oricât de curajoase ar fi acestea –, cu riscul de a-i supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă, ele dezavuează „conspiraţia tăceri”, cea mai inocentă manifestare a „robului din noi” (la celălalt capăt se situează discursul justiţiar întru apărarea cauzei pe care ai slujit-o cu zel).

Altfel spus, fiecare carte nu este atât „o boală-nvinsă”, cât – atunci când lucrul acesta e cu putinţă – diagnosticarea bolii, primul exemplu ce-mi vine în mine fiind Demonii (Posedaţii, într-o altă tălmăcire) lui F.M. Dostoievski, roman în care marele rus surprinde în premieră absolută, pornind de la procesul „nihiliştilor” lui Neceaev, fenomenul terorismului politic, căci şi „şacalul” Carlos în anii Războiului Rece, şi Osama bin Laden în epoca noastră post-industrială, au ieşit de sub mantalele „bombiştilor” (aşa li se spunea revoluţionarilor aparţinând organizaţiei «Народная Расправа», după cele câteva atentate cu bombă la adresa ţarului). (Kafka, portretizând cu lux de amănunte toată birocraţia de stat în Procesul, Orwell dând portretul-robot al Fratelui mai Mare în 1984, Garcia Marquez zugrăvind decrepitudinea oricărei tiranii în Toamna patriarhului etc., etc. sunt alte exemple la îndemână.) Întrebarea mea este dacă se cuvine să numeşti bolile care fie au ucis deja o lume (în cazul nostru, comunismul ar fi cap de listă), fie au infestat incurabil – căci se refuză orice tratament – oameni concreţi? Adică, să practici – în scris – autopsia & vivisecţia?

(va urma)

Nota Bene: Profit de vizibilitatea site-ului nostru pentru a face următoarea Declaraţie: Am aflat, din presă, că Ministerul Culturii m-a propus la Premiul Naţional în domeniul Literaturii, de unde eu însumi am pledat, în calitate de membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru Paul GOMA. A pierde în faţa lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câştiga însă Premiul Naţional înaintea Domniei Sale constituie o mare ruşine. Drept care rog să mi se retragă numele de pe lista de concurenţi în favoarea lui Paul GOMA.