Emilian Galaicu-Păun

Aşadar, pe 30 noiembrie în Republica Moldova au avut alegerile parlamentare; odată cu validarea rezultatelor, guvernul Iurie Leancă şi-a dat demisia, urmând să asigure funcţionarea instituţiilor statului până la investirea unui nou cabinet. Decembrie, ianuarie, prima decadă a lui februarie – ce greu se pune de-o coaliţie, de unde imediat după alegeri cei trei lideri ai partidelor ce-şi zic pro-europene vorbeau la unison despre asumarea parcursului european etc., etc. Încă nu reuşise lumea să-şi revină din şocul nopţii de numărat voturile – când socialiştii lui Igor Dodon & comuniştii lui Vladimir Voronin păreau să schimbe culoarea semaforului din verde în roşu –, că primele disensiuni s-au şi făcut auzite, astfel că Bruxelles a trebuit să convoace bravul trio în regim de urgenţă la o întâlnire în sala de protocol a aeroportului din Cişinău (adio, beciurile de la Cricova!), spre a pune ţara la cale. Care ţară, votând PLDM, PD & PL, era în drept să se aştepte la o coaliţie de guvernare reflectând opţiunile electoratului…

Deci, decembrie…

Iarmarocul deşertăciunii, ianuarie…

Febră pe piaţa valutară, februarie…

O brumă de guvern interimar, înfruntând o iarnă deloc interimară, chit că nu-i atât de grea, cel puţin din pdv meteorologic, pe cât se anunţa în prima decadă a anului 2015. Niciodată clasa noastră politică nu s-a urcat pe-un cuptor mai călduţ, alias sediul nou al Parlamentului, lăsând o ţară în frigul iernii mai disperată chiar decât în primăvara lui 2009. O primăvară furată, pe durata ultimilor cinci ani, cum ar veni, de unde se anunţa înnoitoare…

* * * * * * *

Ţin minte şi astăzi senzaţia, nemaiîntâlnită până atunci, prilejuită de lectura Memorii-lor lui Mircea Eliade, Humanitas, 1991 (ediţie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca), prin care mi se revela o adevărată Atlantidă – atât de bine aşezata lume interbelică şi tot (dezastrul) ce a urmat după. Şi cutremurătoarele rânduri de la pagina 91 a volumului II, pe post de memento mori, dacă nu cumva… memento vivere: „După Conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţită în două mari zone de influenţă, ştiam că soarta noastră era pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui multe generaţii”. Orice aş fi făcut de-atunci încoace, am încercat să răspund – fără a mai sonoriza-o – la această întrebare, chit că-s rezistent la frig. Ca şi cum, peste cele patru anotimpuri „canonice”, iernatul devenea sportul nostru naţional de zi cu zi, proba noastră olimpică.

* * * * * * *

Revenind la oile noastre, ale anului (căprii? oii? – ar trebui să se decidă odată şi odată astrologii, căci una face, şi alta trage!) 2015, frică mi-i că după interimatul iernii – care expiră, conform preşedintelui Curţii Constituţionale, Victor Puşcaş, pe 10 martie! – vine o primăvară neagră, numai bună de scos pe imaş oiţele lui Păcală. Care oiţe? Alea despre care bravul păstor mioritic recunoaşte franc ca la recensământ: „Negre n-am nici una, iar albe şi mai puţine”.

Două premii Nobel pentru Literatură într-un deceniu (J. M. G. Le Clézio în 2008 şi Patrick Modiano în 2014), ca să dau un singur exemplu – Republica Literelor franceze nu are de ce să se plângă, ba chiar îşi poate permite luxul s-o ţină din aniversare în aniversare. După centenarul lui Romain Gary (1914-1980), din 2014, anul 2015 este consacrat centenarului lui Roland Barthes (1915-1980), o serie de simpozioane şi conferinţe ştiinţifice anunţându-se în lumea întreagă, şi în primul rând în Hexagon.

Unul dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Roland Barthes, Eric Marthy ţinea acum cinci ani, pe 9 februarie 2010, la Collège de France, o conferinţă intitulată Roland Barthes, la littérature et le droit a la mort, publicată în martie acelaşi an la editura Seuil. Un text scurt, de numai 50 de pagini, din care citez un fragment: „Acest «din ce în ce mai puţin de scris» este totuşi scriitură. Ba chiar s-ar putea afirma că acest «din ce în ce mai puţin de scris» este probabil însăşi scriitura, dacă am cădea de acord cu Barthes că rolul scriitorului nu constă, conform poncifului literar, să exprime inexprimabilul, ci din contră să nu exprime exprimabilul; scriitorul nu trebuie deloc să «smulgă» un verb tăcerii, ci să reducă la tăcere, până aceasta devine complet asurzitoare, ceea ce nu încetează să vorbească, să facă zgomot, să flecărească în el, în jurul lui, şi care este Totalitatea limbajului funcţionând de unul singur. În acest sens, Barthes se apropie de un alt rareficator de cuvinte, Mallarmé, ceea ce explică fără îndoială proximitatea fascinantă a Jurnalului său de doliu de experienţa trăită de Mallarmé odată cu doliul său esenţial…”

Banalitatea unei experienţe de viaţă – cea mai cumplită din câte se poate imagina, mai cu seamă în cazul unui fiu iubitor care nu a părăsit niciodată căminul părintesc, şi anume pierderea mamei – se întoarce, sub pana lui Roland BARTHES, într-un eveniment literar major (adevărat, la distanţă de 3 decenii de la ultima notă scrisă, în 15 septembrie 1979, şi 29 de ani de la moartea autorului, în martie 1980): Jurnal de deuil vede lumina tiparului pe 5 februarie 2009, la Editura Seuil, stârnind imediat o vie polemică. „Barthes – Ultimul strigăt”, titrează presa din Hexagon. „Cât timp trebuie să treacă de la moartea autorului, se întreabă editorialistul de la Liberation, pentru a face publice scrierile sale intime?” Deloc retorică, întrebarea, şi asta fiindcă François Wahl, prietenul şi ex-editorul lui Roland Barthes, a contestat violent publicarea celor două texte inedite – în aceeaşi zi de 5 februarie 2009, Editura Bourgois scoate Carnets du voyage en Chine, conţinând notele de călătorie ale autorului Gradului zero al scriiturii în China maoistă, din mai 1974 –, pe motiv că aceasta ar constitui un „derapaj” (chit că apar cu acordul lui Michel Salzedo, fratele şi executorul testamentar al lui Barthes!), însemnările postume ţinând de stricta intimitate a scriitorului. Nu este singura polemică din Franţa ultimilor decenii privitoare la publicaţiile postume: seminarele lui Lacan, autobiografia lui Althusser, ineditele lui Foucault provoacă mânia unora şi entuzisamul altora.

Redactat esenţialmente la Paris şi la Urt, între 26 octombrie 1977 şi 15 septembrie 1979, Jurnalul de doliu conţine 330 de fişe, aşezate în ordine cronologică, titlul aparţinând lui Roland Barthes. În ce măsură însă aceste note alcătuiesc un text de sine stătător? Eric Marty, discipolul lui Barthes, iar mai încoace şi omul care i-a îngrijit Oeuvres complètes, în 5 volume, la Seuil, este categoric: „Avem un titlu, un act de nominalizare. În opinia mea, nu-i vorba de o efuziune, ci de un proiect de scriitură în toată puterea cuvântului”. La rându-i, Maurice Nadeau, directorul de la Quinzaine litteraire, ţine să nuanţeze lucrurile: „Notaţia nu este încă o scriitură. Am putea doar să ne imaginăm ce ar fi putut deveni [acest jurnal]”. Şi unii şi alţii îl consideră mai degrabă un fel de scriere-palimpsest: nu atât o „ciornă” a Camerei luminoase, cât arhiva unei cărţi ce nu există (romanul proiectat Vita nova, niciodată scris, dar din care va rezulta cursul său pentru Collège de France, „La Préparation du roman”), în continuarea Fragmente-lor dintr-un discurs îndrăgostit. „Tocmai aici rezidă frumuseţea acestui jurnal de doliu: el apasă cumplit, ca o piatră de moară, totodată însă conţine germenele unor cărţi, proiecte, dorinţe”, observă Marielle Macé, cercetătoare la CNRS, în Le Monde. Idee dezvoltată de Gilles Macassar, în Telerama: „Departe de a se reduce la venerarea, de către un fiu homosexual, a unei figuri feminine idealizate, acest imn al dragostei materne celebrează, în egală măsură, valoarea pe care o incarnează, în ochii lui Roland Barthes, Mama şi Literatura: nobleţea.”

Nu pot să nu amintesc aici că Roland Barthes a supravieţuit Jurnalului său de doliu doar câteva luni (ultima notă datează din 15 septembrie 1979), pe 25 februarie 1980 autorul Gradul-ui zero al literaturii fiind lovit de o camionetă, pentru ca pe 26 martie să se stingă la spitalul Pitié-Salpêtrière de la Paris. E ca şi cum odată cu punerea punctului final în scrierea prin care îşi lua zilnic (uneori, de mai multe ori pe zi!) rămas-bun de la mama, din 26 octombrie 1977 până pe 15 septembrie 1979, şi fiul tace pentru totdeauna. O tăcere cât se poate de grăitoare…