Emilian Galaicu-Păun

Scurt pe doi, din dimineaţa zilei de 1 decembrie, când s-au anunţat rezultatele alegerilor din 30 noiembrie, şi până azi, când s-a votat Guvernul –ici, m-am simţit exact ca-ntr-un poem de Matei Vişniec, Corabia (publicat – nota bene! – în chiar anul orwellian 1984, semn că până şi cea mai draconică cenzură poate fi trasă pe sfoară), pe care vi-l propun mai jos, fiind convins, alături de Nicolae Leahu, că – pauză de gândire – „Comunismul n-a fost doborât de capitaliştii ăia generoşi, ci de umilele noastre lecturi, în primul rând... Pentru ca sămânţa Vocii Americii sau Europei Libere să fi prins colte, era nevoie de un anumit număr de fiinţe contemplând libertatea spaţiilor imaginare”. Ecce liber!

Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam

şi ce dacă se scufundă corabia şi noi

ziceam orice corabie se scufundă

într-o zi şi ne strângeam mâinile

ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după zece mile noi cei care

ne-am dat mâinile încă ne priveam

ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i

o corabie care se scufundă mai încet

dar până la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după un an încă ne era ruşine

nouă celor care ne-am dat mâinile şi

în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul

măsuram apa hm nu mai e mult se

scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după o viaţă de om încă

mai ieşeam unul câte unul şi priveam

cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi

şi spuneam asta nu e o corabia

asta e o...

asta e o...

Ţară (alias, România ceauşistă!) acesta-i cuvântul ce-ţi vine pe limbă la finalul poemului lui Matei Vişniec. Să vă spun ce cuvânt – nici nu cuvânt, titlu de carte! – îmi vine după votul de investire a Guvernul –ici? Unul cu rimă şi care nici nu trebuie reciclat, ci poate fi luat de-a gata: Baciul mieilor chirilici. Punct. Nu se vede capătul…

Aşadar, pe 30 noiembrie în Republica Moldova au avut alegerile parlamentare; odată cu validarea rezultatelor, guvernul Iurie Leancă şi-a dat demisia, urmând să asigure funcţionarea instituţiilor statului până la investirea unui nou cabinet. Decembrie, ianuarie, prima decadă a lui februarie – ce greu se pune de-o coaliţie, de unde imediat după alegeri cei trei lideri ai partidelor ce-şi zic pro-europene vorbeau la unison despre asumarea parcursului european etc., etc. Încă nu reuşise lumea să-şi revină din şocul nopţii de numărat voturile – când socialiştii lui Igor Dodon & comuniştii lui Vladimir Voronin păreau să schimbe culoarea semaforului din verde în roşu –, că primele disensiuni s-au şi făcut auzite, astfel că Bruxelles a trebuit să convoace bravul trio în regim de urgenţă la o întâlnire în sala de protocol a aeroportului din Cişinău (adio, beciurile de la Cricova!), spre a pune ţara la cale. Care ţară, votând PLDM, PD & PL, era în drept să se aştepte la o coaliţie de guvernare reflectând opţiunile electoratului…

Deci, decembrie…

Iarmarocul deşertăciunii, ianuarie…

Febră pe piaţa valutară, februarie…

O brumă de guvern interimar, înfruntând o iarnă deloc interimară, chit că nu-i atât de grea, cel puţin din pdv meteorologic, pe cât se anunţa în prima decadă a anului 2015. Niciodată clasa noastră politică nu s-a urcat pe-un cuptor mai călduţ, alias sediul nou al Parlamentului, lăsând o ţară în frigul iernii mai disperată chiar decât în primăvara lui 2009. O primăvară furată, pe durata ultimilor cinci ani, cum ar veni, de unde se anunţa înnoitoare…

* * * * * * *

Ţin minte şi astăzi senzaţia, nemaiîntâlnită până atunci, prilejuită de lectura Memorii-lor lui Mircea Eliade, Humanitas, 1991 (ediţie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca), prin care mi se revela o adevărată Atlantidă – atât de bine aşezata lume interbelică şi tot (dezastrul) ce a urmat după. Şi cutremurătoarele rânduri de la pagina 91 a volumului II, pe post de memento mori, dacă nu cumva… memento vivere: „După Conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţită în două mari zone de influenţă, ştiam că soarta noastră era pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui multe generaţii”. Orice aş fi făcut de-atunci încoace, am încercat să răspund – fără a mai sonoriza-o – la această întrebare, chit că-s rezistent la frig. Ca şi cum, peste cele patru anotimpuri „canonice”, iernatul devenea sportul nostru naţional de zi cu zi, proba noastră olimpică.

* * * * * * *

Revenind la oile noastre, ale anului (căprii? oii? – ar trebui să se decidă odată şi odată astrologii, căci una face, şi alta trage!) 2015, frică mi-i că după interimatul iernii – care expiră, conform preşedintelui Curţii Constituţionale, Victor Puşcaş, pe 10 martie! – vine o primăvară neagră, numai bună de scos pe imaş oiţele lui Păcală. Care oiţe? Alea despre care bravul păstor mioritic recunoaşte franc ca la recensământ: „Negre n-am nici una, iar albe şi mai puţine”.