Emilian Galaicu-Păun

În vreme ce de la Bruxelles continuă să sosească oficiali europeni – unii atât de îngrijoraţi, încât nici nu ne trec pragul, discuţiile cu politicienii moldoveni consumându-se în sala de oaspeţi a aeroportului din Chişinău –, dinspre Flandra vine încă o confirmare (niciodată în plus!) a ceea ce s-ar numi vocaţie europene a culturii noastre. E vorba de antologia Een bloem van bloed met besneeuwde blaadjes. Hedendaagse poëzie uit de Republiek Moldavië, selecţie şi traducere de Jan Willem Bos şi Jan H. Mysjkin, ed. Poëziecentrum, Gent, 2015. (De remarcat, între paranteze, că dacă o antologie similară a poeziei româneşti contemporane apărea cu sprijinul financiar al ICR-ului, în cazul poeziei moldave casa de editură îşi asumă toate cheltuielile şi, implicit, toate riscurile…)

Conţinând doar zece nume, de la seniorul Arcadie Suceveanu (n. 1952) la încă ne-debutata în volum Aura Maru (n. 1990) – fără a-i uita pe Vasile Gârneţ (n. 1958), Teo Chiriac (n. 1956), Grigore Chiper (n. 1959), Nicolae Spătaru (n. 1961), Irina Nechit (n. 1962), Emilian Galaicu-Păun (n. 1964), Dumitru Crudu (n. 1967) şi Diana Iepure (n. 1970) –, antologia e reprezentativă pentru starea la zi a poeziei noastre, chit că lacunele – de la Eugen Cioclea (1948-2013) la Ion Buzu (n. 1990), fără a-i uita pe Marcela Benea (n. 1948), Leo Butnaru (n. 1949), Nicolae Popa (n. 1959), Maria Şleahtiţchi (n. 1960), Nicolae Leahu (n. 1963), Liliana Armaşu (n. 1972), ca să citez doar câteva nume prezente în antologia maghiară Uj dania (am scris despre ea, la apariţie) – lasă loc de mai bine şi, de ce nu? chiar de volume individuale.

Îi cunosc pe ambii traducători, pe Jan H. Mysjkin din 2007, de la Maratonul poetic de la Sibiu, şi pe Jan Willem Bos din 2012, de la Salon du Livre de la Paris, ultimul fiind şi invitatul de anul trecut la Primăvara europeană a poeţilor din Chişinău. Nu am nici o îndoială în ceea ce priveşte calitatea traducerilor – şi unul, şi altul şi-au făcut un nume transpunând în olandeză tot ce e mai bun în literatura română contemporană. Totodată, nu pot să nu remarc că fiecare autor beneficiază de un amplu portret biobibliografic, ceea ce-i conferă volumului şi rolul de (mică) istorie literară la zi. Ditamai studiul introductiv, semnat de Jan Willem Bos – Op zoek naar de moldavische identiteit – trebuie că face şi el lumină (păcat doar că nu înţeleg decât cifrele: 1812, 1918, 1924, 1940, 1991 ş.a. – atâta olandeză ştiu şi eu!).

Intitulându-mi aceste note Falanga flamandă, m-am surprins la ideea că cineva deprins cu scrisul/cetitul fără diacritice ar putea încerca la un moment dat să „românizeze” titlul, zicându-şi că-i o scăpare la mijloc, aşadar – Falanga flămândă, ceea ce nu ar fi departe de adevăr, dat fiind rolul de Cenuşăreasă al literaturii noastre în ultima vreme. Vorba poetului: „şi am îmbrăţişat o poetică-asemeni leprosului îmbrăţişat într-o zi de francesco d'assisi” (acum şi în traducere – vezi mai jos).

* * * * * * *

en ik heb een poëtica omarmd – zoals de melaatse die op een dag door franciscus van assisië werd omarmd:

uit mijn teksten vallen – amandelgrote lappen levend rottend vlees – epitheta. waar de schoonheid

heeft toegeslagen vormde zich een blauwe plek die rijpte ontstak en etterde tot hij openbrak.

door de fissuur als door de planken van een schutting heb ik ongewild gezien hoe

de rothonden lucht van me kregen gromden en zich blekkend op de lappen vlees stortten dat vers

in droefheid was vervallen. ik heb alle boeken gelezen. ik heb mijn poëzie

aan de eerste de beste ten huwelijk gegeven. er was geen maand voorbij of ik ging

haar vragen hoe het was om met een vreemde getrouwd te zijn. het vervolg kennen jullie al, dames, mijne heren:

‘uit pure schrik en beschaamde kwel / zei ze papa met mij gaat het wel.’ maar had

ik verder de moed niet? of het geduld? om aan te dringen met een

‘dochterlief, als het goed met je gaat / waarom ben je mager op de graat?’, want ik had nog wel iets anders

te doen. ’s morgens en ’s avonds dompel ik me onder in de menigte. ik ontzeg

mijn onreine lichaam uitgerekend in het bruidsbed driemaal haar lijf van opperste vreugde. waar mij ooit

de epitheta waren ontvallen heeft zich de tsjernoziom vetgemest hebben zich een paar honden volgevreten bloeien

orchideeën aan weerszijden van mijn poëtica, het smalle pad waarop ik

mijn lijf aan de hand naar de dood leidt – zodat het niet verdwaalt niet bang is –

als een jongere broer voor het eerst naar zijn eerste vrouw. als zich op mijn weg

een kudde varkens stelt smeekt die mij: ‘stuur ons in je broer, zodat we tot hem

ingaan’ ‘ga weg!’

(traducere Jan H. Mysjkin)

Câte delegaţii ale reprezentanţilor înaltelor foruri europene mai trebuie să aterizeze oare pe aeroportul din Chişinău (concesionat ruşilor – Nota bene!), convocându-i pe liderii celor trei partide proeuropene la negocieri ad-hoc în vederea formării unei coaliţii de guvernare, pentru ca Republica Moldova – care seamănă tot mai mult cu un aeroport de tranzit, cu pasageri luând-o care şi încotro, ba spre Răsărit, ba spre Apus – să preia în sfârşit turnul de control al statului?!

* * * * * * *

Istoria este mult prea grăitoare ca să fie trecută sub tăcere. Prin anii ’90, când Germania proaspăt reunificată acorda cetăţenie/drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni. Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere.

Urma să locuiască în sudul Bavariei, la Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău-Timişoara-München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – sigur, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice!!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”. Stupoarea de pe feţele autorităţilor bavareze este greu de descris! În aceeaşi clipă, insul fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit.

O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea – amarul şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

* * * * * * *

Şi de ce oare, după trâmbiţata victorie a forţelor pro-europene, am senzaţia că dintr-o clipă în alta vom fi îmbarcaţi într-o cursă care ne va depune în… primăvara lui 2009, fără dreptul de a mai părăsi aeroportul concesionat ruşilor?!...