Emilian Galaicu-Păun

Câte delegaţii ale reprezentanţilor înaltelor foruri europene mai trebuie să aterizeze oare pe aeroportul din Chişinău (concesionat ruşilor – Nota bene!), convocându-i pe liderii celor trei partide proeuropene la negocieri ad-hoc în vederea formării unei coaliţii de guvernare, pentru ca Republica Moldova – care seamănă tot mai mult cu un aeroport de tranzit, cu pasageri luând-o care şi încotro, ba spre Răsărit, ba spre Apus – să preia în sfârşit turnul de control al statului?!

* * * * * * *

Istoria este mult prea grăitoare ca să fie trecută sub tăcere. Prin anii ’90, când Germania proaspăt reunificată acorda cetăţenie/drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni. Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere.

Urma să locuiască în sudul Bavariei, la Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău-Timişoara-München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – sigur, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice!!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”. Stupoarea de pe feţele autorităţilor bavareze este greu de descris! În aceeaşi clipă, insul fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit.

O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea – amarul şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

* * * * * * *

Şi de ce oare, după trâmbiţata victorie a forţelor pro-europene, am senzaţia că dintr-o clipă în alta vom fi îmbarcaţi într-o cursă care ne va depune în… primăvara lui 2009, fără dreptul de a mai părăsi aeroportul concesionat ruşilor?!...

Mea culpa – nu-mi place versul regretatului Grigore Vieru „Eminescu să ne judece” (că doar n-o fi… procuror general!), chit că duetul Ion şi Doina Aldea-Teodorovici îl cântă (la un prezent etern, aş zice) cât se poate de inspirat; dacă totuşi l-am evocat mai sus, este ca să dau tonul acestei luări de atitudine. Scurt pe doi: de ziua naşterii poetului Mihai Eminescu, alias Ziua Culturii Naţionale, pe cele două maluri ale Prutului s-au decernat cele mai importante, din p.d.v. simbolic dar şi financiar, premii în domeniul literaturii.

În Republica Moldova, premiul Ministerului Culturii „Constantin Stere” l-a onorat – la recomandarea USM – pe eseistul Eugen Lungu, autor a nu mai puţin de trei cărţi scoase în 2014 (Panta lui Sisif, Cartier; Poetul care a îmbrăţişat luna, Prut Internaţional; De ce spunem aşa, ARC), şi – la iniţiativa Ministerului Culturii – pe regretatul poet Eugen Cioclea, al cărui volum Antologic, Cartier, inaugura anul literar 2014. O alegere mai potrivită nici că se putea, cei doi autori potrivindu-se nu doar cu numele, ci şi ciocnindu-şi destinele literare – cine altul dacă nu Eugen Lungu prefaţa volumul de debut (tardiv, la 40 de ani!) al lui Eugen Cioclea, Numitorul comun. Raportate la etalonul Eminescu, se poate afirma cu toată încrederea că atât eseistica lui Eugen Lungu, cât şi poezia lui Eugen Cioclea reprezintă ceea ce e mai bun în literatura română din Basarabia în anul de graţie 2015. Altfel spus, valoarea a fost respectată – tot respectul pentru juriul care a luat această decizie.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre acordarea Premiului Naţional „Mihai Eminescu” la Botoşani, acesta mergând nu atât către un poet – unul din plutonul optzecist, e adevărat, nu însă din primele rânduri! –, cât către o funcţie. Căci premiantul se numeşte Gabriel Chifu – vă spune ceva acest nume (altminteri, o publicaţie l-a rebotezat Gabriel Chiţu)?! – şi este cunoscut ca vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Or, pe lista de propuneri figurau nume grele, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu – oricare dintre ei face cinste literaturii române contemporane, iar după ce anul trecut seria optzecistă a fost inaugurată de Ion Mureşan pur şi simplu nu se putea face un atât de neinspirat pas, nici nu pas – salt înapoi. Tradiţia cere ca premiantul din anul trecut să-i înmâneze trofeul proaspătului câştigător – cum îl ştiu pe Ion Mureşan generos din fire, cred că a făcut-o cu inima deschisă. Întrebarea mea este alta – cum se va simţi viitorul laureat (să sperăm că în 2016 alegerea juriului se va baza totuşi DOAR pe criteriul valoric!) primind cel mai important premiu în domeniul poeziei din mâinile unui hai să-i zic autor de serie, altminteri om foarte afabil, în nici un caz însă primus inter pares?!...

În cele peste două decenii de când funcţionează instituţia – căci este o instituţie valorică! – Premiului Naţional „Mihai Eminescu”, nume de primă mărime ale literaturii române i-au adus strălucirea (Mihai Ursachi, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Ion Mircea, Angela Marinescu etc., etc.). Sigur, n-au lipsit şi nominalizările mai puţin inspirate (vreo trei, e lesne să le deduceţi!). Niciodată însă FUNCŢIA nu a prevalat în luarea unei decizii (altele au fost criteriile ce conduseseră la unele compromise) – cu atât mai flagrantă deraparea din anul acesta. Raportată la etalonul Eminescu, oare poezia lui Gabriel Chifu trage la cântar?!

Într-un cuvânt, de Ziua Culturii Naţionale, cele două maluri ale Prutului par să fi arătat ca o balanţă dezechilibrată – pe talgerul Ministerului Culturii din Republica Moldova a prevalat la modul absolut valoare autorului, pe cel al Primăriei Municipiului Botoşani & Uniunii Scriitorilor din România, relativa greutate a funcţiei. Cine amăgeşte la cântar? Eminescu să ne… fie etalon!