Emilian Galaicu-Păun

Gluma curentă la începutul anilor ’90 – după Perestroika va urma… Perestrelka! – nu mai face pe nimeni să zâmbească la Moscova (care nici în lacrimi nu crede!): odată cu asasinarea, pe 20 noiembrie 1998, a deputatei Galina Starovoitova, focurile de armă au punctat (şi de la capăt, iar şi iar!) istoria recentă a Federaţiei Ruse, pe lista de victime figurând nume ilustre (de-ar fi s-o pomenesc doar pe Anna Politkovskaia!), la care se adaugă cel al lui Boris Nemţov (1959-2015).

L’enfant prodige al epocii Boris Elţin, primul guvernator al regiunii Nijni Novgorod (1991 – 1997), prim viceprim ministru (1997 – 1998), iniţiatorul mişcării liberale «Россия молодая» ce se va transforma în partidul Союз правых сил, copreşedinte al partidului «Республиканская партия России – Партия народной свободы», Boris Nemţov întruchipa ca nimeni altul omul politic de tip nou, charismatic şi având ceea ce se cheamă le franc-parler, implicat activ în viaţa socială (este unul dintre organizatorii acţiunii «Марш несогласных» din 2007 şi ai mitingurilor din 2011-2013 «За честные выборы», totodată participă la marşurile de protest din 2014-2015 împotriva invadării Ucrainii de către trupele ruseşti), şi devenind unul dintre cei mai necruţători critici ai regimului Vladimir Putin (a se vedea conferinţele: «Путин. Итоги. 10 лет», «Путин. Коррупция»). Faptul că a fost împuşcat pe la spate, în timp ce traversa podul care leagă piaţa Bolotnaia – locul de desfăşurarea a mitingurilor opoziţiei din ultimii ani! – de Kremlin, este mai mult decât semnificativ: niciodată un opozant de la Bolotnaia nu va ajunge în Kremlin, vrea să spună cel care a pus la care asasinatul. Altminteri, nu-i un secret pentru nimeni că, într-o primă fază, anume Boris Nemţov era considerat succesorul lui Boris Elţin, abia pe ultima sută de metri primul preşedinte al Rusiei preferându-l (sau forţându-i-se mâna să-şi schimbe opţiunea) pe V.V. Putin; aşadar, o rivalitate de lungă durată căreia i s-a pus capăt într-un mod atât de barbar. (Sigur, preşedintele Putin a şi sărit cu gura, denunţând o provocare!...)

Oricât de îndepărtate în spaţiu – mai puţin, în timp – ar fi, nu pot să nu asociez împuşcarea deputatului moldovean Ion Butmalai, în decembrie trecut, cu cea a lui Boris Nemţov din noaptea de 27 spre 28 februarie curent (nu atât „calibrul” omului politic, cât cel al armei de foc şi-a spus cuvântul): şi într-un caz, şi-n altul, s-a tras în dreptul la libera exprimare, având de suferit – atât cât este/o fi rămas – societatea civilă. Totodată, nu pot să nu mă gândesc că, ieşind din PLDM, ex-premierul Iurie Leancă tocmai a devenit ţintă – deocamdată, a unor atacuri verbale (de genul: „…regret că-şi iubeşte ţara doar din funcţia de prim-ministru”), după care va urma probabil vreo „dosariadă” de răsunet, şi câte şi mai câte. Democraţiile incipiente obişnuiesc să-şi devoreze fiii, ce să mai vorbim despre autocraţiile în toată legea.

…În semn de omagiu, v-aş ruga să scoateţi din uz – pentru o clipă, cât durează un minut de reculegere! – suspecta zicală cu „fă-te frate cu dracul până treci podul”, acum că mama lui Boris Nemţov, medicul emerit Dina Eidman, în vârstă de 87 de ani (n. 1928), dar şi cei patru copii ai omului politic, Janna, Anton, Dina şi Sofia, tocmai se pregătesc să-i aştearnă poduri pe ultimul drum fiului & tatălui… În numele Tatălui şi al Fiului…

Judecând după numărul spectatorilor veniţi duminică, 22 februarie, la Librăria din Centru din capitala ţării la lansarea cărţii Drumul spre casă. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Principele Nicolae al României, Curtea Veche, 2014, s-ar zice că Basarabia este un fief al monarhiei, dacă tot pe la început de mileniu Republica Moldova şi-a pierdut atributul de „prezidenţială”. Nu atât faptul că printre vorbitori s-au numărat Dorin Chirtoacă, primarul general al municipiului, Lucia Culev, şefa direcţiei Cultură, Val Butnaru, cunoscutul dramaturg şi ziarist ce face în fiecare joi seara, pe micile noastre ecrane, lumină, mai multă lumină, cât prezenţa în premieră la Chişinău a Alteţei Sale Regale Principele Nicolae al României – urmând al treilea în succesiunea dinastică, după Principesa Moştenitoare Margareta, mătuşa sa, şi Principesa Elena, mama sa – a făcut ca cea mai mare librărie a capitalei să pară neîncăpătoare.

De data aceasta vizita unui Înalt reprezentant al casei Regale s-a petrecut fără incidente – dacă mai ţineţi minte, la ultima descindere a Principesei Margareta şi a Principelui Radu, cei „8 pentru Moldova” au scandat: „Trăiască şi-nflorească/ Republica Moldovenească!”, împiedicând cuplul princiar să depună flori la monumentul lui Ştefan cel Mare –; din contră, se poate spune că a fost, vorba lui Konstantin Kavafis, „o mare glorie”, şi asta deoarece cele 45 de minute cât a durat lansarea, plus altele 15 rezervate autografelor & pozelor, au constituit de fapt o adevărată lecţie de istorie live, după cum observa şi Val Butnaru, cel care s-a aflat în mulţimea din faţa hotelului Continental, la prima venire a Majestăţii Sale Regele Mihai în România, în 1992, când la balcon a apărut şi micul Nicolae, pe atunci în vârstă de 7 ani. Nu se uită una ca asta! „Am avut incredibila şansă să particip la un eveniment istoric pe care îl preţuiesc foarte mult, iar dacă mie mi-a lăsat o amintire atât de puternică, pentru România cred că a fost şi mai marcant. (…) Nu voi uita niciodată speranţa, încredere şi iubirea care se puteau citi în ochii oamenilor veniţi să-l vadă atunci pe Regele Mihai. Atât respect şi atâta iubire strânse laolaltă nu cred că se mai văzuseră în România din 1947 şi până în 1992. Atunci a renăscut, între familia noastră şi poporul român, o legătură care trăieşte şi azi şi care e din ce în ce mai puternică”, îşi va aminti, peste două decenii, Principele Nicolae al României.

Din biografia unui om de aproape 30 de ani (pe care-i va împlini chiar pe 1 aprilie curent), şi care s-a văzut investit, în 2010, la 25 de ani, cu titlul de Principe al României, am reţinut mai multe lucruri demne de atenţie, nici unul însă nu m-a amuzat & încântat mai tare ca acesta:

„…în timp ce Nicolae curăţa la bucătărie, îşi aduce aminte Carmen de Jong, am remarcat un lucru interesant: de regulă, nu-ţi baţi capul să speli şi exteriorul unei tigăi înnegrite după ani buni de folosinţă, dar el încerca din răsputeri s-o facă să strălucească de curăţenie. În timpul excursiei noastre în Australia, această preocupare a devenit şi mai evidentă când am stat la mama mea, unde, hotărât să-şi facă treaba cum se cuvine, s-a apucat să cureţe cu migală fiecare oală şi cratiţă. De câte ori îi spuneam s-o lase baltă, îmi răspundea simplu: «Dacă tot faci un lucru, măcar să-l faci cum trebuie»”.

Reflectând însă puţin, mi-am zis că, de fapt, şi Cenuşăreasa a pornit „de la muncile de jos”, frecând oale şi cratiţe, înainte de-a ajunge să-i fure inima prinţului său. Doar că acum e rândul Principelui Nicolae să-i fure inima naţiunii române…