Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

După ce, acum doi ani, cel mai important premiu poetic din România „schimba prefixul”, fiindu-i acordat primului optzecist cu acte în regulă, clujeanului Ion Mureşan, gest reconfirmat în 2015, dacă nu din punct de vedere valoric, cel puţin sub aspect generaţionist, odată cu premierea lui Gabriel Chifu, în acest 15 ianuarie Premiul Naţional „Mihai Eminescu” revine unui 80-ist în sens… biologic, poetului & criticului literar Gheorghe Grigurcu (n. pe 16 aprilie la Soroca). Nu că n-ar fi meritat; or decizia juriului alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelacan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, chemat să alegă între Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Nichita Danilov şi Ovidiu Genaru, pare cu atât mai surprinzătoare, cu cât „lista de aşteptare” a generaţiilor ’60 & ’70 părea aproape epuizată (se mai vorbeşte încă de două-trei „restanţe”, cum ar fi Vasile Vlad sau Ovidiu Genaru, dar cărţile par făcute). La celălalt capăt, al listei optzeciste inaugurate prin Ion Mureşan, câteva nume ilustre – regretaţii Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei ş.a. – au şi ieşit din cursă, fără a fi baremi nominalizate (ca şi în cazul Premiului Nobel, regulamentul prevede acordarea Premiului Eminescu doar unor autori în viaţă). Cum să respecţi, în atare condiţii, dreapta măsură şi totodată să încununezi cu lauri nu doar cariere poetice împlinite, ci şi cele mai importante voci lirice ale momentului? – iată o întrebare la care-mi vine greu să răspund. Deocamdată, balanţa pare să încline de partea istoriei literaturii, cu o excepţie notabilă – Ion Mureşan, cel mai în vogă poet contemporan – care nu face decât să confirme regula.

S-a vorbit mult despre faptul că temutul critic de întâmpinare & polemist redutabil i-a luat faţa poetului cu acelaşi nume, în ciuda unei prese mai mult decât favorabilă acestuia din urmă. L-am căutat, aşadar – acum că poetul a făcut un pas decisiv înainte! –, în antologii, bucurându-mă să-l aflu în O mie şi una de poezii româneşti, de Laurenţiu Ulici, DU Style, 1997, în Antologia poeziei româneşti culte, de Florin Şindrilaru, Teora, 1998, şi cu o selecţie foarte generoasă în Poezia română după proletcultism, de Constantin Abăluţă, Ex Ponto, 2000. Asta fără a pune la socoteală antologiile de autor, de-ar fi s-o citez pe cea scoasă la Editura Limes, Cluj-Napoca, în 2011, Nimic n-ar trebui să cadă. (Or, opera lui Gheorghe Grigurcu chiar stă în picioare!)

Ce bine-l „prinde” Ştefan Aug. Doinaş, în recomandarea de pe coperta a 4-a a volumului Contemplaţii, Cartea Românească, 1984 (după ce tot el îi prezenta, în 1968, volumul de debut, Un trandafir învaţă matematica): „Asemenea lui Rimbaud care, în imaginea unui pod, nu urmărea arcul lui material, consistent, ci epura ascunsă a formelor geometrice subiacente, Gheorghe Grigurcu nu se lasă atras de varietatea concretă a amănuntului, a fragmentului, ci iscodeşte minuţiozitatea afectuoasă care respiră în el, urmărind nu corporalitatea lumii, ci familiaritatea cu viaţa ei secretă, intimă. (…) Totul stă, aici, în ineditul formulării, în acuitatea percepţiei, în această strălucire tăioasă, aproape nocivă, a concretului”.

În cele de mai jos, vă propun câteva poeme a căror „strălucire tăioasă” aminteşte oarecum de simetria fulgilor de nea de după geam, dar şi de baterea unor aripi de fluture scuturându-şi pigmenţii.

* * * * * * *

Gheorghe GRIGURCU

Glonţ

Glonţ ce-ai ucis pasărea.

Din râpi îi adunăm penele

însângerate,

de sub stânci, din fundul

ochiului nostru.

Glonţ rămas în carnea vântului,

în sângele norului,

din tine ne tragem cu toţii,

aspru părinte.

Aceste dimineţi

Aceste dimineţi cântătoare, însumări

de acţiuni minuscule

ca viaţa unui rubin erudit.

O floare

O floare presată de-un soare umbros

ori uscată de sunetul unui gramofon.

Rustică

Deasupra spicelor coapte tremură aerul

cum rândurile unei scrisori nescrise.

Caligrafie

Să scapete soarele să se-ascundă luna

să poţi scrie doar la lumina

acestor mere coapte.

Fluture

Atât de armonios acest fluture

mişcându-şi aripile cu artă subtil-firească

aidoma buzelor unui actor.

Rândunica

O rândunică se-nalţă

în spaţiul brut

spre-al rafina.

Seară înaltă

Seară înaltă

între blocurile scorojite

şi stelele

cu miros de pătrunjel proaspăt.

Într-o epocă a steluţelor de octombrel & a cravatelor roşii pioniereşti – însemne ale unei „înregimentări” de la cea mai fragedă vârstă în spiritul „internaţionalismului proletar” a unor suflete de copii, din care Patria-mamă voia să crească vajnici constructori ai comunismului! –, Spiridon Vangheli reuşea uluitoarea performanţă de a-şi înzestra eroii cu trăsături distincte de caracter, pe de-o parte, şi de neam, pe de-alta. Căciula lui Guguţă devenea astfel, pentru mii de moldoveni, cu mic cu mare, un adevărat „adăpost al fiinţei naţionale” – şi ce bine se înscrie ea, atunci când acoperă un sat întreg de oameni în toiul iernii, în teoria blagiană a spaţiului mioritic!

Sunt un privilegiat – l-am cunoscut pe Spiridon Vangheli, în carne şi oase, pe când eram un puşti, asta pe lângă faptul că am crescut cu cărţile Domniei Sale. A trebuit să ajung la rându-mi părinte, să scriu cărţi (mea culpa – nu şi pentru copii, excepţie făcând traducerea, la patru mâini cu fiică-mea, Rareşa, a capodoperei lui Edward Lear Scrippius Pip), pentru a mă întreba, la un moment dat: şi Spiridon Vangheli cu ce cărţi o fi crescut? Domnia sa ce fel de copilărie a avut?

„Tatăl lui Guguţă a avut o copilărie de poveste, afirmă Ion Ungureanu, născându-se şi trăind la începuturi într-o România întregită – patria tuturor românilor”; nu-i mai puţin adevărat însă că pierderea mamei, la doar 12 ani, o îndoliază prematur, iar lipsurile perioadei postbelice, cu foametea organizată şi tot ce a urmată (deportările, colectivizarea forţată etc., etc.) lasă şi ele o amprentă de neşters. Cum să-ţi ocroteşti, în asemenea condiţii, copilul din tine? Cum să-l porţi o viaţă întreagă, ca să-ţi ajungă până la adânci bătrâneţe?!

Un posibil răspuns e de găsit în Spionul lui Eminescu, noua povestire din seria Tatăl lui Guguţă când era mic, Editura pentru copii Guguţă, 2015. Lectura m-a prins, din prima pagină:

„Nu ştiu dacă mai erau pe undeva fete aşa de frumoase ca în sat la noi. Când le vedeam, îmi scăpărau călcâiele, dar nu îndrăzneam să intru în vorbă cu ele şi umblam singur cuc.

Era după război. Bărbaţii din sat se întorceau de pe front, unii tocmai de la Berlin, şi dă Dumnezeu şi mă pricopsesc cu un aparat de fotografiat nemţesc.

Acum fetele mă căutau pe mine. Iaca aşa, mi-am zis, a venit apă şi la moara mea! (…)”

Toate bune şi frumoase, doar că puştiul nu are peliculă în aparat, iar Liza – fata „cu nişte drăcuşori în ochi ce mă băgau în boală” – îi cere s-o fotografieze iar şi iar, „să stau măcar în aparatul tău… Când vei avea peliculă, o să mă scoţi tu de acolo!...” Nu-i acesta un motiv să pleci în căutarea preţioasei pelicule?! Asta după ce sora Caterina – cea care „de când murise mama, ne purta de grijă la toţi copiii casei” – îi dă nişte bani, sclipuiţi Dumnezeu ştie cum, să-şi cumpere ceva de ziua lui, căci „a doua zi împlineam 13 ani…”

Nu voi repovesti aventurile puştiului pornit tocmai la Chişinău, în prima sa călătorie cu trenul – oricum n-aş putea-o face mai inspirat decât autorul nostru! –; mă voi opri doar la felul în care copilul se izbeşte de noile realităţi ale epocii. În gara de trenuri îl ia în primire un miliţian („De când ţi-au pus epoleţi, nu cumva ai rămas fără inimă?”, îi aruncă în faţă o femeie ce făcea curăţenie; aceeaşi femeie îl găzduieşte peste noapte, dăruindu-i la plecare şi o geantă cu cărţi cu litere româneşti: „Erau acolo Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Viaţa lui Ştefan cel Mare de Mihail Sadoveanu, o Biblie, Poezii de Mihai Eminescu, Versuri alese de George Coşbuc, Piese de Ion Luca Caragiale, Poezii de Octavian Goga şi alte câteva cărţi”); pornit prin oraş, copilul va întâlni „o sumedenie de maşini militare”, iar în faţă monumentului lui Ştefan cel Mare un moş de la ţară se minunează auzindu-l vorbind româneşte:

„– Îţi mulţumesc, Doamne, că aud de la un copil şi sărmana noastră limbă. De dimineaţă umblu prin oraş: unde te întorci, numai străini…”

Peste alte câteva pagini, deja la întoarcere, puştiul încape pe mâna controlorului, care-l şi duce la secţia de miliţie („sala era plină cu miliţieni şi toţi aveau câte un pistol”), raportând:

„– Tovarăşe căpitan, am prins un spion român! Dau capu’ că-i spionul lui Eminescu!”

Se-nţelege că anume cărţile româneşti „îl incriminează” ca spion, iar gluma se va îngroşa odată cu dezvăluirea motivului călătoriei:

„– Ce-ai căutat la Chişinău?

– Păi, îmi trebuia peliculă, că Liza aşteaptă s-o scot…

– A-ha, vrei să-ţi scoţi complicii din ţară?”

Mă opresc aici, lăsându-vă să aflaţi singuri cum a scăpat puştiul din ghearele miliţiei, şi ce s-a întâmplat mai departe.

* * * * * * *

„Aşa era pe când aveam 13 ani, iată că am 83 şi Basarabia încă nu s-a întors acasă, în braţele Munţilor Carpaţi…”, citim mai aproape de final. Nu-i mai puţin adevărat însă că un autor cum este Spiridon Vangheli a reuşit s-o întoarcă cu faţă spre Ţară, graţie poate şi acelei genţi cu cărţi româneşti de care nu s-a despărţit niciodată (acelaşi Ion Ungureanu îşi aminteşte: „El ne-a deschis ochii asupra existenţei unor mari scriitori români de care habar nu aveam… De la el am aflat despre publicistica lui Eminescu, despre Ibrăileanu, Topârceanu, Arghezi, Blaga şi atâţia alţii”).

Nu pot să nu mă gândesc la câte cărţi ar încape în Căciula lui Guguţă; or, în capul – acum, încărunţit – al purtătorului ei e o întreagă bibliotecă a lumii!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG