Emilian Galaicu-Păun

Cum să treci de pe-un mal pe altul – luând în barcă doar câte pe cineva, la singular – lupul, capra şi varza, fără să sufere nimeni, decât eventual luntraşul, care-şi va face negreşit bătături în palme de la atâta tras la ramă?

Se ştie cum – mai întâi duci capra pe celălalt mal, lăsând lupul paznic la… varză. Dacă nu-i vorba de „varză” (în sens de капуста – alias valută forte), şi lupul, şi varza vor supravieţui bine mersi, până se întoarce luntraşul, să-şi reia cursa.

Apoi duci varza, doar că la întoarcere nu vii cu mâinile goale, ci aduci capra, care face o plimbare suplimentară, cea de-a doua. Şi tot atunci îmbarci lupul şi-l treci pe celălalt mal, la… varza lui (dacă între timp bietul carnasier n-o fi devenit vegetarian)!

Acum poţi să-ţi tragi sufletul, înainte de a transfera şi ultima piesă a trioului – capra, la cea de a treia plimbare! (personajul nu vă aminteşte de-un cunoscut politician de la noi, care ba intră într-o alianţă, ba trece pe celălalt mal, ba reintegrează alianţa de guvernare etc., etc.?) – pe malul varzo-lup (sau râpa lupo-varză, la alegere).

Ce te faci însă când lupul, capra şi varza se pomenesc în aceeaşi barcă, tustrei nerăbdători să ajungă pe celălalt mal?! Întrebaţi-l pe vâslaş, dacă mai rămâne întreg în cele din urmă…

Şi mai cu seamă, ce te faci în situaţia în care doi din trei vor să treacă un râu, hai să-i zicem convenţional N-u, iar cel de-al treilea, un altul, P-t?

Punct şi de la capăt – se vede capătul?!...

După ce, acum doi ani, cel mai important premiu poetic din România „schimba prefixul”, fiindu-i acordat primului optzecist cu acte în regulă, clujeanului Ion Mureşan, gest reconfirmat în 2015, dacă nu din punct de vedere valoric, cel puţin sub aspect generaţionist, odată cu premierea lui Gabriel Chifu, în acest 15 ianuarie Premiul Naţional „Mihai Eminescu” revine unui 80-ist în sens… biologic, poetului & criticului literar Gheorghe Grigurcu (n. pe 16 aprilie la Soroca). Nu că n-ar fi meritat; or decizia juriului alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelacan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, chemat să alegă între Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Nichita Danilov şi Ovidiu Genaru, pare cu atât mai surprinzătoare, cu cât „lista de aşteptare” a generaţiilor ’60 & ’70 părea aproape epuizată (se mai vorbeşte încă de două-trei „restanţe”, cum ar fi Vasile Vlad sau Ovidiu Genaru, dar cărţile par făcute). La celălalt capăt, al listei optzeciste inaugurate prin Ion Mureşan, câteva nume ilustre – regretaţii Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei ş.a. – au şi ieşit din cursă, fără a fi baremi nominalizate (ca şi în cazul Premiului Nobel, regulamentul prevede acordarea Premiului Eminescu doar unor autori în viaţă). Cum să respecţi, în atare condiţii, dreapta măsură şi totodată să încununezi cu lauri nu doar cariere poetice împlinite, ci şi cele mai importante voci lirice ale momentului? – iată o întrebare la care-mi vine greu să răspund. Deocamdată, balanţa pare să încline de partea istoriei literaturii, cu o excepţie notabilă – Ion Mureşan, cel mai în vogă poet contemporan – care nu face decât să confirme regula.

S-a vorbit mult despre faptul că temutul critic de întâmpinare & polemist redutabil i-a luat faţa poetului cu acelaşi nume, în ciuda unei prese mai mult decât favorabilă acestuia din urmă. L-am căutat, aşadar – acum că poetul a făcut un pas decisiv înainte! –, în antologii, bucurându-mă să-l aflu în O mie şi una de poezii româneşti, de Laurenţiu Ulici, DU Style, 1997, în Antologia poeziei româneşti culte, de Florin Şindrilaru, Teora, 1998, şi cu o selecţie foarte generoasă în Poezia română după proletcultism, de Constantin Abăluţă, Ex Ponto, 2000. Asta fără a pune la socoteală antologiile de autor, de-ar fi s-o citez pe cea scoasă la Editura Limes, Cluj-Napoca, în 2011, Nimic n-ar trebui să cadă. (Or, opera lui Gheorghe Grigurcu chiar stă în picioare!)

Ce bine-l „prinde” Ştefan Aug. Doinaş, în recomandarea de pe coperta a 4-a a volumului Contemplaţii, Cartea Românească, 1984 (după ce tot el îi prezenta, în 1968, volumul de debut, Un trandafir învaţă matematica): „Asemenea lui Rimbaud care, în imaginea unui pod, nu urmărea arcul lui material, consistent, ci epura ascunsă a formelor geometrice subiacente, Gheorghe Grigurcu nu se lasă atras de varietatea concretă a amănuntului, a fragmentului, ci iscodeşte minuţiozitatea afectuoasă care respiră în el, urmărind nu corporalitatea lumii, ci familiaritatea cu viaţa ei secretă, intimă. (…) Totul stă, aici, în ineditul formulării, în acuitatea percepţiei, în această strălucire tăioasă, aproape nocivă, a concretului”.

În cele de mai jos, vă propun câteva poeme a căror „strălucire tăioasă” aminteşte oarecum de simetria fulgilor de nea de după geam, dar şi de baterea unor aripi de fluture scuturându-şi pigmenţii.

* * * * * * *

Gheorghe GRIGURCU

Glonţ

Glonţ ce-ai ucis pasărea.

Din râpi îi adunăm penele

însângerate,

de sub stânci, din fundul

ochiului nostru.

Glonţ rămas în carnea vântului,

în sângele norului,

din tine ne tragem cu toţii,

aspru părinte.

Aceste dimineţi

Aceste dimineţi cântătoare, însumări

de acţiuni minuscule

ca viaţa unui rubin erudit.

O floare

O floare presată de-un soare umbros

ori uscată de sunetul unui gramofon.

Rustică

Deasupra spicelor coapte tremură aerul

cum rândurile unei scrisori nescrise.

Caligrafie

Să scapete soarele să se-ascundă luna

să poţi scrie doar la lumina

acestor mere coapte.

Fluture

Atât de armonios acest fluture

mişcându-şi aripile cu artă subtil-firească

aidoma buzelor unui actor.

Rândunica

O rândunică se-nalţă

în spaţiul brut

spre-al rafina.

Seară înaltă

Seară înaltă

între blocurile scorojite

şi stelele

cu miros de pătrunjel proaspăt.