Într-o epocă a steluţelor de octombrel & a cravatelor roşii pioniereşti – însemne ale unei „înregimentări” de la cea mai fragedă vârstă în spiritul „internaţionalismului proletar” a unor suflete de copii, din care Patria-mamă voia să crească vajnici constructori ai comunismului! –, Spiridon Vangheli reuşea uluitoarea performanţă de a-şi înzestra eroii cu trăsături distincte de caracter, pe de-o parte, şi de neam, pe de-alta. Căciula lui Guguţă devenea astfel, pentru mii de moldoveni, cu mic cu mare, un adevărat „adăpost al fiinţei naţionale” – şi ce bine se înscrie ea, atunci când acoperă un sat întreg de oameni în toiul iernii, în teoria blagiană a spaţiului mioritic!
Sunt un privilegiat – l-am cunoscut pe Spiridon Vangheli, în carne şi oase, pe când eram un puşti, asta pe lângă faptul că am crescut cu cărţile Domniei Sale. A trebuit să ajung la rându-mi părinte, să scriu cărţi (mea culpa – nu şi pentru copii, excepţie făcând traducerea, la patru mâini cu fiică-mea, Rareşa, a capodoperei lui Edward Lear Scrippius Pip), pentru a mă întreba, la un moment dat: şi Spiridon Vangheli cu ce cărţi o fi crescut? Domnia sa ce fel de copilărie a avut?
„Tatăl lui Guguţă a avut o copilărie de poveste, afirmă Ion Ungureanu, născându-se şi trăind la începuturi într-o România întregită – patria tuturor românilor”; nu-i mai puţin adevărat însă că pierderea mamei, la doar 12 ani, o îndoliază prematur, iar lipsurile perioadei postbelice, cu foametea organizată şi tot ce a urmată (deportările, colectivizarea forţată etc., etc.) lasă şi ele o amprentă de neşters. Cum să-ţi ocroteşti, în asemenea condiţii, copilul din tine? Cum să-l porţi o viaţă întreagă, ca să-ţi ajungă până la adânci bătrâneţe?!
Un posibil răspuns e de găsit în Spionul lui Eminescu, noua povestire din seria Tatăl lui Guguţă când era mic, Editura pentru copii Guguţă, 2015. Lectura m-a prins, din prima pagină:
„Nu ştiu dacă mai erau pe undeva fete aşa de frumoase ca în sat la noi. Când le vedeam, îmi scăpărau călcâiele, dar nu îndrăzneam să intru în vorbă cu ele şi umblam singur cuc.
Era după război. Bărbaţii din sat se întorceau de pe front, unii tocmai de la Berlin, şi dă Dumnezeu şi mă pricopsesc cu un aparat de fotografiat nemţesc.
Acum fetele mă căutau pe mine. Iaca aşa, mi-am zis, a venit apă şi la moara mea! (…)”
Toate bune şi frumoase, doar că puştiul nu are peliculă în aparat, iar Liza – fata „cu nişte drăcuşori în ochi ce mă băgau în boală” – îi cere s-o fotografieze iar şi iar, „să stau măcar în aparatul tău… Când vei avea peliculă, o să mă scoţi tu de acolo!...” Nu-i acesta un motiv să pleci în căutarea preţioasei pelicule?! Asta după ce sora Caterina – cea care „de când murise mama, ne purta de grijă la toţi copiii casei” – îi dă nişte bani, sclipuiţi Dumnezeu ştie cum, să-şi cumpere ceva de ziua lui, căci „a doua zi împlineam 13 ani…”
Nu voi repovesti aventurile puştiului pornit tocmai la Chişinău, în prima sa călătorie cu trenul – oricum n-aş putea-o face mai inspirat decât autorul nostru! –; mă voi opri doar la felul în care copilul se izbeşte de noile realităţi ale epocii. În gara de trenuri îl ia în primire un miliţian („De când ţi-au pus epoleţi, nu cumva ai rămas fără inimă?”, îi aruncă în faţă o femeie ce făcea curăţenie; aceeaşi femeie îl găzduieşte peste noapte, dăruindu-i la plecare şi o geantă cu cărţi cu litere româneşti: „Erau acolo Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Viaţa lui Ştefan cel Mare de Mihail Sadoveanu, o Biblie, Poezii de Mihai Eminescu, Versuri alese de George Coşbuc, Piese de Ion Luca Caragiale, Poezii de Octavian Goga şi alte câteva cărţi”); pornit prin oraş, copilul va întâlni „o sumedenie de maşini militare”, iar în faţă monumentului lui Ştefan cel Mare un moş de la ţară se minunează auzindu-l vorbind româneşte:
„– Îţi mulţumesc, Doamne, că aud de la un copil şi sărmana noastră limbă. De dimineaţă umblu prin oraş: unde te întorci, numai străini…”
Peste alte câteva pagini, deja la întoarcere, puştiul încape pe mâna controlorului, care-l şi duce la secţia de miliţie („sala era plină cu miliţieni şi toţi aveau câte un pistol”), raportând:
„– Tovarăşe căpitan, am prins un spion român! Dau capu’ că-i spionul lui Eminescu!”
Se-nţelege că anume cărţile româneşti „îl incriminează” ca spion, iar gluma se va îngroşa odată cu dezvăluirea motivului călătoriei:
„– Ce-ai căutat la Chişinău?
– Păi, îmi trebuia peliculă, că Liza aşteaptă s-o scot…
– A-ha, vrei să-ţi scoţi complicii din ţară?”
Mă opresc aici, lăsându-vă să aflaţi singuri cum a scăpat puştiul din ghearele miliţiei, şi ce s-a întâmplat mai departe.
* * * * * * *
„Aşa era pe când aveam 13 ani, iată că am 83 şi Basarabia încă nu s-a întors acasă, în braţele Munţilor Carpaţi…”, citim mai aproape de final. Nu-i mai puţin adevărat însă că un autor cum este Spiridon Vangheli a reuşit s-o întoarcă cu faţă spre Ţară, graţie poate şi acelei genţi cu cărţi româneşti de care nu s-a despărţit niciodată (acelaşi Ion Ungureanu îşi aminteşte: „El ne-a deschis ochii asupra existenţei unor mari scriitori români de care habar nu aveam… De la el am aflat despre publicistica lui Eminescu, despre Ibrăileanu, Topârceanu, Arghezi, Blaga şi atâţia alţii”).
Nu pot să nu mă gândesc la câte cărţi ar încape în Căciula lui Guguţă; or, în capul – acum, încărunţit – al purtătorului ei e o întreagă bibliotecă a lumii!