Emilian Galaicu-Păun

Fiindcă n-am găsit în tradiţia noastră orală o parabolă, basnă sau baremi pildă la temă, voi face trimitere la o legendă a tribului olinka din Africa Neagră. Citind-o, încercaţi vă rog să faceţi abstracţie de faptul că acţiunea are loc pe continentul negru, în vremuri de demult; nici măcar nu este nevoie să înlocuiţi termenul de „căpetenia satului” cu cel de „oligarh” (să-i dau şi numele?!), pentru a realiza că situaţia ni se potriveşte mănuşă, cel puţin în partea ei „catastrofică” (doar că cel de-a „cumpărat” bunăvoinţa bătrânilor, după ce că şi-a însuşit rând pe rând bunurile statului, n-are nici gând să se lase alungat din ţară, din contră – îşi consolidează poziţiile în ceea ce s-ar putea numi, cu drept cuvânt, ultimul stat captiv de pe continentul, de data aceasta, european).

* * * * * * *

Oamenii din tribul olinka cred că au trăit mereu exact pe locul unde se află acum satul lor. Şi că locul a fost bun cu ei. Au câmpuri plantate cu manioc, care dau recolte uriaşe. Cu arahide, la fel. Cultivă igname, bumbac şi mei. De toate. Dar la un moment dat, cu multă vreme în urmă, unul dintre săteni a vrut să cultive mai mult pământ decât i se cuvenea. Voia recolte mai bogate, ca să vândă ce prisosea albilor de pe coastă. Cum la vremea aceea tocmai el era căpetenia satului, şi-a însuşit treptat bucăţi tot mai mari din pământul obştesc şi şi-a luat tot mai multe neveste care să-l lucreze. Pe măsură ce devenea tot mai lacom, a ajuns să cultive şi pământul pe care creştea frunza-acoperişului. Până şi nevestele lui s-au mâhnit din pricina asta şi au încercat să se plângă, nimeni însă nu le-a luat în seamă. Nimeni nu ţinea minte să fi existat vremuri în care frunza-acoperişului să nu crească mai mult decât abundent. În cele din urmă, căpetenia cea lacomă a luat în stăpânire atâta pământ, încât a stârnit până şi nemulţumirea bătrânilor satului. Aşa că i-a cumpărat – cu topoare, stofe şi oale căpătate de la negustorii de pe coastă.

Apoi, în sezonul ploios, peste sat s-a abătut o furtună mare care a distrus acoperişurile colibelor din sat, iar oamenii au descoperit cu groază că nu se mai găsea nici fir de frunza-acoperişului. Acolo unde frunza rodise din belşug încă din negura vremilor, creştea acum manioc, mei, arahide. Timp de şase luni, cerurile şi vânturile i-au năpăstuit pe sătenii din neamul olinka. Suliţele ploii le ciuruiau pereţii de pământ. Vântul era atât de crunt că le spulbera piatră din ziduri în oale. Apoi din cer au început să cadă nişte pietre reci ca boabele de mei, lovind în toată lumea, bărbaţi, femei şi copii deopotrivă, şi îmbolnăvindu-i de fierbinţeală. Mai întâi au căzut bolnavi copiii, apoi părinţii lor. La scurt timp, satul era muribund. La sfârşitul sezonului ploios, jumătate din sat pierise.

Oamenii s-au rugat la zeii lor şi au aşteptat cu nerăbdare să se schimbe anotimpurile. Imediat ce ploaia a contenit, au dat fuga la straturile de frunza-acoperişului de odinioară şi au căutat vechile rădăcini. Dar, din belşugul care crescuse mereu acolo, rămăseseră doar câteva zeci. Abia după cinci ani, frunza a început să crească iar puzderie. În acei cinci ani au murit o mulţime de săteni. Mulţi au plecat şi nu s-au mai întors niciodată. Căpetenia a primit îndărăt toate uneltele cumpărate din prăvălii şi a fost alungată din sat pentru totdeauna. Nevestele lui au fost date altor bărbaţi. În ziua când toate colibele au căpătat iar acoperişuri din frunze, sătenii au sărbătorit cântând, dansând şi spunând povestea frunzei-acoperişului. Frunza a devenit obiectul adoraţiei lor.

* * * * * * *

Un banc sovietic spunea că, dacă s-ar instala comunismul în Pustiul Sahara, la scurt timp Africa s-ar vedea pusă în situaţia de a… importa nisip. Mă întreb câtă „frunză verde” va da la primăvară acest picior de plai pus în lanţurile unei stăpâniri fără nici un Dumnezeu?!

Deschizând nr. 10-11/2015 al revistei Vatra, abia primit (mde! presa literară apare cu mari dificultăţi), primul lucru ce mi-a sărit în ochi a fost chenarul negru, de la Sumar, care înconjoară numele lui Florin Manolescu (11 ianuarie 1943 – 13 decembrie 2015). Tristă ironie a sorţii, să ţi se publice în nr. din noiembrie un amplu interviu, pe care să nu mai apuci a-l ceti în decembrie, luna (şi ziua – 13!) trecerii la cele veşnice.

Cu permisiunea Domniilor Voastre, voi cita integral răspunsul dlui Florin Manolescu la întrebarea lui Iulian Boldea (ce păcat că nu se precizează data interviului, acum istoric):

„ – Ce credeţi despre implicarea intelectualilor în politica românească? A fost, de-a lungul timpului, benefică această implicare?

– Nu ştiu cât de benefică poate fi orice implicare a oricărui intelectual în viaţa politică. În primul rând pentru că nu poţi fi în acelaşi timp în mai multe locuri. Pe urmă, pentru că asta mai depinde şi de intelectuali. Unii îi dau astăzi ca exemplu pe paşoptişti pentru că au intrat în arenă, renunţând la operă. S-au sacrificat, adică, în numele binelui public. Alţii regretă opţiunea aceasta, ca şi cum ar fi siguri că a fost vorba de un sacrificiu sau ca şi când ar fi ştiut cum ar fi arătat opera lor, dacă ar fi procedat altminteri. În orice caz, dacă implicarea unor paşoptişti sau a unor junimişti (Carp, Maiorescu) a fost indiscutabil benefică, pentru perioada interbelică sunt destule exemple de intelectuali a căror implicare de acest tip a fost mai degrabă inoportună, dacă nu de-a dreptul malefică. Când spun inoportună mă gândesc în special la Mircea Eliade, despre care şi pe vremea lui, dar şi mai aproape de noi, s-a spus că în materie de politică a fost un „sucker”, adică un sugaci naiv şi credul (Dumitru Danielopol), ba chiar „un analfabet” (Mihai Şora). Iar când vine vorba despre tot ce s-a întâmplat în România după cel de-al doilea război mondial, cu intelectualii colaboratori ai sistemului, dar şi cu tovarăşii săi de drum, lucrurile sunt şi mai complicate. Sigur, în principiu, implicarea oricărui om de bună credinţă (nu doar a intelectualilor), mai ales atunci când el mai este şi de bună educaţie şi formaţie, nu poate fi decât benefică. De bună credinţă însemnând în politică să pui interesul general deasupra interesului tău propriu. Pe de altă parte, nu cred că poţi cere tuturor să facă acest lucru. Cred că şi problema implicării în politică, şi în general, în conducerea tuturor treburilor publice, ţine de vocaţie. Te naşti sau nu te naşti cu vocaţia de a conduce şi de a-i trage după tine şi pe ceilalţi. Dacă cercetările sociologilor şi psihologilor sunt corecte, vocaţia aceasta se întâlneşte la doar 6% din orice populaţie. Mai ales aceşti 6% contează. Indiferent dacă sunt sau nu sunt intelectuali. Iar până să apară sociologii cu statisticile lor pretenţioase, Biblia, cu vorbele pe care le spune Hristos viitorilor săi evanghelişti, ne-a învăţat ce se va întâmpla cu restul, dacă lipsesc aceste 6%: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei.” (Înainte să trec la comentarii, nu pot să nu citez, fragmentar de data asta, şi răspunsul la întrebarea: „Ce apreciaţi cel mai mult la om?” – iată-l: „Centrul de greutate. Să fie în el însuşi, nu în afara lui”.)

Sigur, lucrurile pot fi privite şi dintr-o altă perspectivă. Sunt cunoscute opiniile celui mai mediatizat trio intelectual al României – Liiceanu, Pleşu, Patapievici (le-am prezentat unele cărţi, nu voi stărui aici) –; sună cât se poate de convingător şi profesiunea de credinţă a unui Teodor Baconschi bunăoară: „Dintotdeauna m-a enervat clişeul despre acea presupusă incompatibilitate dintre intelectuali şi politică. Intelectualii au făcut politică în toată Europa modernă, inclusiv în România pre-comunistă şi post-comunistă. (…) E cazul să revenim la bunul simţ care ne spune că o ţară condusă de inculţi sau de minţi viclene – şmecheria «pragmatică» a interlopului de tranziţie – nu se poate dezvolta sănătos. E nevoie de minţi luminate în politică” (Legătura de chei, Curtea Veche, 2013). Întrebarea pe care mi-o pun încă din 1990 este cum să nu devii, odată intrat în politică (sau, treacă de la mine, implicat în societate), din intelectual ce operează cu idei şi concepte, un simplu militant sau propagandist gata oricând să scoată lozinci & sloganuri. (Asta în condiţiile în care avem o intelectualitate pauperizată, din p.d.v. material şi moral, iar „sub un anumit prag de sărăcie, nu mai există nici demnitate, nici discernământ, ci doar ură viscerală, canalizată cinic, într-una din cele mai jalnice exemplificări ale sindromului Stockholm”. Ierte-mi-se aşadar că repet replica de geniu a regretatului Nicolae Sulac – aflat pe patul de spital, după o campanie electorală în care a făcut parte din staff-ul lui Mircea Snegur, perdantul alegerilor prezidenţiale din 1996, pentru care încă nu îşi luase banii promişi, l-ar fi întrebat pe-un mare ştab, venit să-l îmbărbăteze: „Ce au de gând acolo, sus, că eu-s… на грани предательства?!” Chiar trebuie adus bietul intelectual „pe muchie”, ca să fie repus în pâine?!)

Revenind la interviul dlui Florin Manolescu, aş zice (cu referire la RM), cu o replică din filmul Cabaret, că „cele 6%” ale elitei noastre politice s-au dovedit a fi „nu acele care trebuie 6%”; nu cumva ar fi cazul să se alegă, viitoarele 6%, şi dintre intelectuali?!