Emilian Galaicu-Păun

Rău necesar, statul ar trebui să fie ca anul bisect, făcându-şi simţită prezenţa o dată la patru ani, când au loc alegerile parlamentare/ prezidenţiale. În rest, n-are decât să-şi asume rolul discret de gospodină al Patriei-mamă/al femeii de la ţară.

Ideea mi-a venit în chiar dimineaţa zilei de azi, 29 februarie, când prietenul meu Mircea V. Ciobanu (n. 1956) îşi sărbătoreşte cea de-a… 15 zi de naştere, „schimbându-şi prefixul”. Ei bine, statul nostru ar avea multe de învăţat de la MVC – o abreviere de mult consacrată –, de-ar fi să pomenesc aici de onestitatea criticului literar, de profesionalismul editorului, de simţul valorii al omului de litere, de demnitatea & discreţia personajului vieţii noastre culturale cu acelaşi nume. Mai cu seamă, rara capacitate de a se bucura de reaStlizările altora – într-o lume literară minată de orgolii care mai de care mai napoleoniene – mi se pare demnă de toată lauda (că tot am pronunţat cuvântul, anume MVC rostise tradiţionalul Laudatio atunci când maestrul Vladimir Beşleagă a fost făcut Doctor Honoris Causa al Universităţii „Alecu Russo” din Bălţi).

De ziua lui, m-am gândit să-l pun la încercare, oferindu-i în dar un fragment de proză „la temă” (a Patriei, se-nţelege) dintr-un roman considerat unanim o capodoperă, redactat la 50 de ani de către un clasic al literelor latinoamericane care s-a stins acum câţiva ani neajungând trei luni la suta de ani. Iată-l:

„Căminul, îşi spunea deodată, căminul. Cuvinte răzleţe, care păreau fără sens, dar care se refereau poate la omul care, în toiul furtunii, când fulgerele şi tunetele înteţesc bezna, se refugiază în peştera lui caldă şi familiară. Cămin, foc, refugiu luminos şi primitor. Motiv pentru care (spunea Bruno) singurătatea e mai mare în străinătate, fiindcă patria este asemenea căminului, focului şi copilăriei, asemenea refugiului matern; iar a sta în străinătate e la fel de trist ca a locui într-un hotel anonim şi indiferent, fără amintiri, fără copaci familiari, fără copilărie, fără fantome; căci patria e copilăria şi poate de asta mai bine s-ar numi matria, ceva care ocroteşte şi încălzeşte în momentele de singurătate şi de frig. Dar el, Martin, când oare avusese o mamă? Şi, pe deasupra, patria asta părea atât de neprimitoare, atât de aspră şi neocrotitoare. Fiindcă (aşa cum mai spunea Bruno, însă acum el nu-şi amintea, ci mai curând o simţea fizic, de parcă s-ar fi aflat în bătaia ploii, pe o furtună furioasă) nenorocirea noastră este că n-am reuşit să închegăm o naţiune atunci când lumea care îi dăduse naştere începuse să scârţâie şi apoi se prăbuşise, aşa încât aici nu avem nici măcar simulacrul acela al eternităţii care în Europa, sau în Mexic, sau în Cuzco, sunt pietrele milenare. Pentru că aici (spunea) nu suntem nici Europa şi nici America, ci un teritoriu fracturat, un instabil, tragic şi tulbure loc de ruptură şi sfâşiere. Aşa încât aici totul pare mai tranzitoriu şi mai fragil, nu există nimic solid, de care să te prinzi, omul pare mai muritor şi condiţia lui mai efemeră. Iar el (Martin), care-şi dorea ceva puternic şi absolut de care să se apuce în toiul dezastrului şi o peşteră caldă unde să se refugieze, nu avea nici casă şi nici patrie. Sau, şi mai rău, avea un cămin ridicat pe gunoaie şi frustrare, şi o patrie nesigură şi enigmatică.”

Ştiindu-l pe MVC om citit, nu cred că-i va fi greu să încheie fraza cronicarului literar de la Fojha de Sao Paulo: „Dacă există un roman care adevereşte măreţia literaturii latinoamericane, acesta este…” Zi-i pe nume, Mircea – şi cartea-i a ta!

Două personalităţi de primă mărime ale literelor contemporane, dacă nu chiar dintotdeauna – americana Harper Lee şi italianul Umberto Eco – intră în posteritate aproape concomitent, pe 19 februarie curent, la distanţă de câteva ore, prima puţin înainte de a rotunji (pe 28 aprilie) cei 90 de ani, cel din urmă abia împlinind (pe 5 ianuarie) 84 de ani. De unde autoarea capodoperei Să ucizi o pasăre cântătoare ducea o viaţă discretă în oraşul său natal Monroeville din Alabama, iat-o având parte de o moarte cu Eco[u]; cititorul în semne care-a dat Opera deschisă, dar şi Numele trandafirului, debarcă pe Insula din ziua de ieri în noaptea în care, mai spre dimineaţă (graţie fusului orar), va fi întâmpinat de-o glorie pe măsură – este ca şi cum moartea, aruncând zarurile, a dat o dublă de maximă valoare; până şi numele li se potrivesc, cu o diferenţă de o singură literă în favoarea lui Umberto Eco.

Născută pe 28 aprilie 1926 în Monroeville din Alabama, în familia unui avocat, Nelle Lee se face cunoscută sub numele de Harper Lee, debutând cu romanul Să ucizi o pasăre cântătoare (iniţial, o culegere de nuvele, prezentată agentului său literar în 1957, la sugestia căruia dezvoltă subiectul uneia dintre povestiri, To Kill a Mockingbird) în 1960, recompensat cu Premiul Pulitzer în 1961, şi ecranizat un an mai târziu, în regia lui Robert Mulligan, avându-l pe Gregory Peck în rolul principal (film distins cu trei premii Oscar). Consacrarea vine peste noapte, iar cartea ajunge – în chiar deceniul în care America îşi vede asasinat ba un preşedinte, John Fitzgerald Kennedy, în 1963, ba un militant pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare, Martin Luther King, în 1968 – o operă cult, una ce a marcat spiritele. De unde se aştepta să-şi continue cariera literară începută atât de strălucit, Harper Lee se retrage din viaţa publică – comparaţia cu J.D. Salinger, autorul romanului De veghe în lanul de secară (1951), se impune de la sine, altminteri şi unul şi altul nedreptăţiţi de Academia suedeză, care nu găseşte de cuviinţă să-i în-Nobel-eze –, publicând arareori în Vogue câteva articole şi eseuri, pentru ca 55 de ani mai târziu să dea la tipar cel de-al doilea roman, Du-te şi pune un străjer (ediţia românească, Polirom, 2015 – prezentată la rubrica de autor „Carte la pachet” pe 11 ianuarie curent), redactat după toate probabilităţile în anii ’60. Însumând circa 500 de pagini, cele două romane – de fapt, este vorba de o dilogie, de vreme ce acţiunea are loc în acelaşi oraş, doar că douăzeci de ani mai târziu în cazul celui din urmă – devin astfel Vechiul şi Noul Testamente ale uneia dintre cele mai consecvente conştiinţe ale epocii contemporane. (Pomenesc doar de dragul statisticii medalia prezidenţială a Libertăţii cu care Georg W. Bush a decorat-o în 2007 pe Harper Lee; n-am nici o îndoială că şi Barack Obama ar fi gratula-o, în aprilie 2016, la împlinirea celor 90 de ani ai scriitoarei – n-a fost să fie, dar valoarea unei personalităţi de anvergura acesteia nu stă în distincţii de stat.)

Piemontezului Umberto Eco (între paranteze fie spus, se crede că numele său de familie este un acronim pentru ex caelis oblatus – din latină: un cadou din cer –, pe care un funcţionar de stat i l-ar fi atribuit bunicului său, născut orfan; dacă nu cumva însăşi providenţa i-o fi dirijat mâna acelui scrib italian din sec. XIX) i-au trebuie aproape două decenii pentru a sparge cercul închis al iniţiaţilor (numele său devine o referinţă odată cu publicarea tratatului de semiotică Opera aperta, în 1962), înainte să facă o strălucitoare carieră mediatică & literară, începută în 1980 cu romanul Numele trandafirului (Premul Strega, 1981; Prix Médicis étranger, 1982; ecranizat în 1986, cu Sean Connery şi Christian Slater în rolurile principale), şi care a căpătat turaţii cu fiecare nouă apariţie (Pendulul lui Foucault, 1988; Insula din ziua de ieri, 1994; Baudolino, 2000; Misterioasa flacără a reginei Loana, 2004; Cimitirul din Praga, 2010, ca să citez doar titlurile romanelor sale, dintr-o producţie editorială pe cât de abundentă, pe-atât de diversă). Este gânditorul paradigmatic al epocii postmoderne, semnând tratate academice şi best-seller-uri, cărţi pentru copii şi istorii ale Frumuseţii & Urâţeniei; totodată are statura unui creator de anvergură renascentistă, probabil ultimul dintr-o serie începută cu Dante sau Leonardo pe care Italia a dat-o umanităţii. Acoperit de onoruri (titluri academice – Doctor Honoris Causa a peste 50 de universităţi; numeroase premii; distincţii, printre care şi Legiunea de onoare; i-a lipsit doar Premiul Nobel, în ciuda unor nominalizări repetate, fiindu-i preferat bunăoară turcul Ohran Pamuk, al cărui roman Mă numesc Roşu e un soi de remake după Numele trandafirului), a ştiut mai cu seamă să facă faţă succesului, ceea ce într-o lume a top-urilor care mai de care nu-i deloc uşor. Acum, că Umberto Eco tocmai s-a alăturat ilustrelor umbre ale marilor săi predecesori, se cheamă că, dacă ţărâna se întoarce în ţărână, atunci ex caelis oblatus se înalţă la cer, unde i-i şi locul – în constelaţia numelor de primă mărime ale culturii & civilizaţiei europene